The last one

I've been meaning to write this for some time, and lately more and more friends leave comments asking for some kind of proof of life - so there. This is the last post I write in this blog. Maybe I'll start a new one if I ever feel like sharing again.

Perhaps the most relevant update would be that I've found my mathematician. My best friend. My soul mate, if you believe in that at all. Whenever I had a crush, or thought I was in love, I had an unstoppable desire to share it with my friends, to tell everyone about him, about what he does or says... For the first time, my love leaves me silent in front of the world, and I feel no need to share my joy with anyone but him. I find it pointless to start trying to explain to anyone what is between us, because probably no one would believe me or understand me, and because, once again, I don't really care if anyone understands or not. I keep it all to myself, like a selfish queen holds her greatest treasure in a deep hidden dungeon, only she knows the secret passage to.

I'll say this though. It's all very scary. For quite a while, I lived with a terrible fear that controled me, a fear I've decided to let go of tonight. You know how we all have a surface, a mask, a shell... call it whatever you want. I never even realized how important my shell really was to me, until someone broke right through it, so naturally, that I don't think he even saw it. He went straight for the soul, he didn't ask permission to take it, and I put forth zero resistance. So unlike me. I surrendered before the war had even started. All I did was say hello, and ask for a cigarette, and a couple of days later, I suddently realized I wasn't alone on the inside anymore, that he inhabited me completely. How afraid I was that he was going to ruin things in my world, misplace my thoughts and ideas, and step all over my rose garden. He has all opportunities to do that, but I shall let go of any fear, and put my faith in the thought that he will not. He's not an equation, he's no complex number, and he's not the music of the spheres. He's just a man, therefore not perfect. He's not perfect, like all the things I've put my faith in before, and from my mathematical perspective, faith in him is scary and divergent. I can't prove him like a theorem, I can't use induction to predict our future, but that's alright. I'll believe in him anyway, because that's what my whitchy instinct tells me. The same instict led me to him, and I don't believe in coincidences.

I'm happy, and I don't mean temporarily happy about getting an A, an award, or seeing my friends. This is a happiness of background. I've never had a happy background, and I'm not sure I even know how to be happy. I guess I'm learning... But I'm a really good student, and he's a really good teacher.

This blog has always stood under the sign of... well, loneliness of thought. It no longer represents me...

If this blog were a movie, here's your happy ending.

Corespondenta

Irina wrote:

Ma faci sa zambesc si ma inveselesti ca intotdeauna :) daca vara asta nu ma lasi sa iti iau un santal de mango sau ce bei tu in laptarie... well, nu stiu ce o sa iti fac, nu stiu unde locuiesti, dar o sa ma supar :) mi-e asa drag de tine cu toate ca nu te cunosc personal... mereu esti asa cald si bun, si esti prima imagine care imi vine in minte cand aud de Santal.

Nu am sunat inca la 911, si sincer.. as a paranoid single (but fabulous) single gal living alone, I hope not to ever have to.

La mine e spre 2 noaptea, casa miroase a cafea freshly brewed, si ascult pe repeat noua mea melodie obsesie, "Bad Day". Am adorat faza cu biscuitii, parca am primit o imbratisare calda de acasa... de la tot ce inseamna acasa.

Thx Zookie...

p.s. o sa postez seria asta de mailuri :P

Zookie wrote:

E ca in dimineata de Craciun, cand te trezesti si gasesti sub brad cadouri. Eu m-am
trezit si am gasit ceea ce ar fi, ceea ce este, un post perfect. Multumesc Irina.
Poate in curand o sa reincepi totusi sa mai lansezi cate un gand si pe blog,
lucruri marunte, nevinovate, gen "astazi am mancat biscuiti, de obicei nu sunt buni
pentru ca americanii nu se prea pricep la biscuiti, dar astazi au fost excelenti.
Probabil la fabrica lucreaza un roman care se gandeste cu drag la romania si astfel
toata dragostea lui intra in biscuiti, salvand economia americana". Daca nu, well,
eu sunt destul de egoist si pot sa primesc toate insemnarile, sa le tin doar pentru
mine! :))))

Ai sunat pana acum la 911? Eram doar curios. :)))) Am visat ca sunam acolo.

Lasa bah ca e nasol, dar e drumul tau in viata. Makes you stronger.

O zi buna si sari peste fragmentul cu biscuitii, era doar efectul unei pofte
matinale. Plec la meditatii. Chimie. Yummy. :/

Zookie

Irina Craciun wrote:

Am vrut sa postez asta, dar nu mai postez... iti trimit doar tie...

E ciudata seria de revelatii pe care le-am avut in ultima vreme. Am incetat sa
mai scriu in blog... chestia asta cu plecatul din Romania e un subiect foarte
delicat pentru cei care au plecat. Si cumva, fiecare pare sa creada ca parerea
lui e cea corecta, si sentimentele lui sunt cele justificate. Eu cu atat mai
mult, eu care nu pot fi contrazisa si eu care trebuie sa am mereu dreptate (un
defect de caracter pe care mi-l recunosc deschis). Si de fiecare data cand postam
ceva care batea in "nu sunt fericita aici", comentariile de gen "lasa bah ca nu e
chiar asa de nasol" ma calcau pe nervi, motiv pentru care mi s-a facut sila sa
mai scriu.

Ce mi se pare amuzant acum e ca incep sa observ cum majoritatea celor care imi
lasau asemenea comentarii (pe blog si pe mai ales pe mail sau yahoo), se intorc
in Romania. OK, poate nu amuzant, dar cel putin ironic. Just had to say that.

They don't have meetings about rainbows

- We were supposed to draw a picture. Anything we wanted...
I drew a man. He got hurt in the neck by another man with a screwdriver.
- You saw that on T.V., Cole?
- Everybody got upset. They had a meeting. Momma started crying.
I don't draw like that anymore.
- How do you draw now?
- I draw people with smiles, dogs running, and rainbows.
They don't have meetings about rainbows.
- I guess they don't...

("The Sixth Sense")

Re: bleapsa

:) De ceva vreme imi fac curaj sa ma reapuc de bloguit... si mereu zic ca maine... mereu am fost genul de persoana cu "moods", si simt de ceva vreme nevoia sa ma reapuc de bloguit... Thanks Alex pentru provocare... I accept:

Patru joburi pe care le-am avut:

• am indeplinit rolul celei care "nu se potriveste", in toate scolile/joburile de pana acum, celei care se lupta mereu sa ajunga intr-un alt loc, mai bun, unde spera sincer ca isi va gasi menirea, si ca acolo in sfarsit "va fi bine"... numai ca sa descopere ca nici "locul urmator" nu este bun, si sa inceapa sa caute imediat un nou "unde vreau sa ajung" (full-time)
  
• Alina's best friend (full-time)
  
• lucrez intens la proiectul care are ca scop sa fiu intr-o zi in stare sa spun (si sa cred) "I'm the man I wanna be, it's midnight in Chelsea..." (full-time)
  
• CCT... (part-time)
  

Patru filme care mi-au placut

• Interview With the Vampire
  
• Lost in Translation
  
• The Butterfly Effect
  
• Pretty Woman (laugh all you want)
  

Patru mancaruri preferate

• orice gateste mama in seara asta, acasa, fara ca eu sa fiu acolo sa ii povestesc ce am facut azi la scoala si sa fiu totally oblivious la ce face
  
• orice as comanda daca as fi acum la Pizza Hut la Romana cu Alina
  
• cartofii prajiti soiosi si de neatins pe care i-am gatit cu Alina in seara aia...
  
• sifonul pe care l-am comandat cand am fost cu Alina la Pizza Hut intr-o ora de romana, si nu aveam decat 10.000 de lei amandoua...
  

Patru carti preferate

• Crima si Pedeapsa
  
• Idiotul
  
• Queen of the Damned
  
• (on a totally different note) seria "Shopaholic", Sophie Kinsella
  

Patru locuri unde mi-as dori sa fiu acum

• acasa in camera mea, e toamna, ploua, am 16 ani, si invat la geografie pentru lucrare...
  
• acasa, e vara, am 15 ani, si lucrez la mate pentru olimpiada
  
• acasa, beau cafeaua cu mama
  
• ACASA
  

Patru locuri unde am locuit

• acasa, in Bucuresti...
  
• Baton Rouge, Louisiana
  
• o serie interminabila de Neverlanduri in care inca traiesc
  
• New Orleans - pentru o zi? se pune?
  

Patru emisiuni TV preferate

• The Daily Show with Jon Stewart
  
• The Late Late Show with Craig Ferguson
  
• Everybody Loves Raymond
  
• Friends
  

Patru site-uri pe care le vizitez zilnic

• Ziare.com
  
• PAWS
  
• Italiana
  
• blogs... my absolute favorite being Frank
  

In curand, ceva mai mult... promit, Alex!

Bridge Over Troubled Water

Bridge Over Troubled Water
Originally uploaded by jovi girl.

Am ajuns la concluzia ca nu sunt un adevarat "blogger". Recunosc asta, si sincer nu ma afecteaza foarte mult, nu aveam de gand sa imi fac o obsesie si o cariera din "bloguit"... Postez numai cand am chef si cand am ceva de spus, si in ultima vreme nu am avut prea multe de spus - nu simt niciodata nevoia sa postez ce am mancat aseara numai de dragul de a zice ceva...

Dar, un mic update se cere, sa stie lumea ca macar mai sunt in viata si ca nu "m-am dat la fund"... in ultimele doua luni, viata mea a insemnat trei lucruri: fizica cuantica, probabilitati si proiectul de la servici. Cele doua cursuri mai sus mentionate s-au dovedit a fi mai grele decat as fi crezut, si cate o nota mai mica la fiecare m-a facut sa intru in panica. Acum sunt mult mai relaxata, notele s-au balansat, si mai am finalele saptamana viitoare. (sunt geloasa pe toti romanii pe care ii cunosc pe la alte universitati americane, care au terminat deja sesiunea... la noi cu Katrina s-a decalat scoala cu o saptamana, asa ca eu intru in sesiune de-abia de luni). Proiectul la servici parea o gaura neagra din care nu aveam sa ies vreodata, dar iata ca dupa o noapte de inspiratie divina, l-am dus si pe proiect la bun sfarsit... Primul meu proiect adevarat, terminat cu o posibila publicatie, cu o posibila prezentare la o conferinta - the real deal.

I'm sorry ca nu am mai avut timp nici sa raspund la mailuri de la prieteni dragi - you know I love you, Rodi :) Eu citesc, zambesc, si pun in cutiuta in suflet... chiar daca uneori am delay in raspuns...

Azi, Christmas shopping timp de 8 ore, lol, probabil cele mai fericite 8 ore din semestrul asta. Am luat niste cadouri exceptionale pentru dragii de acasa, exact ce imi doream pentru fiecare... Am asteptat cu sufletul la gura aceasta zi, ziua de salariu, ziua de plimbat prin T.J.Maxx, J.C.Penney, Marshall's etc etc......

A fost un semestru foarte foarte greu, incarcat de evenimente, uragane, fermioni si bozoni, ecuatii si gauri negre.... am muncit mult, mai mult decat am muncit vreodata, dar acum spre final incep sa se vada rezultatele si totul a fost cu folos... nu mi-a adus decat satisfactii, si per total au fost 4 luni foarte productive. Nu am mai avut depresii - poate ar trebui sa fiu mandra de mine si sa cred ca m-am mai maturizat, desi pe de alta parte e posibil sa nu fie deloc meritul meu, ci sa fie doar vorba de o lipsa de timp pentru depresie... Nu stiu. Cred ca pur si simplu am inceput sa refuz sa ma mai gandesc. La departare, la prapastia dintre lumi, la intoarcerea in trecut, la inima lasata acasa, la conflictul intre a avea trei valize si a avea nici una, ca pe vremuri. Conflictul dintre "pe vremuri" si un prezent care nu imi apartine.

O intindere imensa de apa, agitata de vanturi puternice, vartejuri si capcane... asta e mintea mea de cand am plecat... si eu nu stiu sa inot... un an de zile m-am luptat si m-am inecat in fiecare zi, si am renascut de fiecare data, in mijlocul aceleiasi ape care m-a inecat inainte... Acum am construit un pod... un pod peste apa tulburata... si nu ma uit in jos, ca sa nu cad... sper Doamne sper sa nu mi se prabuseasca podul...

Incerc sa imi dau seama de ce incerc atat de tare sa reusesc in toate... o fac pentru mine, sau de teama de a nu dezamagi? Oare se cere de la mine mai mult decat la altii sa reusesc, doar pentru ca am plecat?... Sau poate ca o fac doar pentru a avea sufletul impacat in acele 30 de zile pe care le voi petrece acasa?... Ok, deschid tot felul de usi pe care le tin inchise demult, si nu am energia necesara...

Sunt obosita, sunt foarte obostia, si nu imi doresc decat sa se termine semestrul cu bine, si sa plec acasa...

Sambata dimineata, cu tigru

Azi am fost la Kiwana Annual Pancakes Festival, o mica distractie de familie, sambata dimineata... mereu cand ma duc la chestii din astea raman cumva pe ganduri... toti se duc in familii, se cunosc intre ei... si in timp ce discuta ultimele noutati, copii de clasa a 4-a pe o scena, imbracati ca Britney Spears, in haine lucioase, isi incearca talentul muzical... chiar azi, intr-o trupa de vreo zece copilandrii care dansau pe ceva hip-hop, am zarit-o pe viitoarea Jennifer Lopez... simt ca nu apartin, dar nu ma simt nici "uncomfortable"... sunt un observator tacut venit dintr-o alta lume, care incearca sa asimileze, sa inteleaga, si sa se faca placut... de fiecare data raman o perioada tacuta, si ma uit in jur, absorbita de ideea ca sunt intr-o alta lume, intr-o alta cultura, unde cam totul se face altfel, in care oamenii gandesc altfel... parca nu imi venea sa cred, pe vremuri, ca exista si altceva...

Si in astfel de momente imi dau seama ca nu cunosti o cultura decat atunci cand vezi si intelegi ce face si de ce face in timpul liber... imi dau seama ca la scoala si la servici, eu nu cunosc de fapt America... o cunosc cand vad cum se distreaza intr-o sambata dimineata, cu pancakes, cand vin sa ma ia cu van-ul de familie, si de Thanksgiving, cand invita si cativa internationali la masa... atunci cand orele de curs se termina, si ei parcheaza masina in garajul cu loc pentru 3 masini, si se schimba in pantalonii de trening - atunci incepe America... Si ma bucur ca sunt aici, sa ii cunosc la ei acasa, chiar daca mereu ma voi simti un strain. Incet, incet, incet, internationalul fara accent incepe sa se obisnuiasca prin lumea ciudata in care a aterizat - ca Alice in Wonderland...

Pe drumul inapoi, o plimbare solitara, contampland tot ceea ce am vazut... imaginati-va parcul Cismigiu intr-o dupa-masa de martie, minus aurolacii, parcul pustiu complet, doar tu te plimbi prin el... asa e campusul intr-o lenesa sambata dimineata de noiembrie, cu soare bland si nori pufosi, alei pietruite si flori prin crengile copacilor... am fost sa il vad pe Mike. Mike the Tiger , mascota echipei de fotbal, LSU Tigers (care by the way se pare ca e un fel de Knicks in college football) Mike e un tigru bengalez imens, sanatos, bine intretinut, si sfasietor de frumos. Locuieste intr-un "habitat", pentru ca nu se poate numi cusca, unde are si un lac micut, stanci, verdeata, copaci, si tot ce ii mai trebuie lui... Sigur ca totul e inconjurat de vitrine, pentru ca toata lumea sa ii poata incalca dreptul la intimitate - pe care, chiar daca e un tigru, eu cred ca il are. Mereu ma duc sa il vad cand imi permite timpul. Am impresia ca e o legatura speciala intre mine si Mike, pentru ca eu niciodata nu ma duc sa il vad ca pe o curiozitate, ci ca pe un vechi prieten... Se uita fix in ochii mei, cu ochii lui mari si calzi, si imi dau seama ca e mai trist decat mine. Apoi inchide ochii incet si tacticos, ca o pisica, si isi aseaza capul pe laba lui mare si galbena, si atipeste. E mult mai trist decat mine, si de fiecare data cand il vad, oricat as fi de gandita, nu mai sunt. Si imi dau seama ca eu nu mai sunt intr-o cusca, intr-un "habitat", eu acum traiesc in jungla, si e bine... e locul meu...

Diseara, bilete la orchestra simfonica din Baton Rouge. De-abia astept :)

Chill

Ok, toata lumea chill... stiu ca ultimul post a fost putin sinistru, dar na. Se mai intampla. Nu stiu de ce ia toata lumea atat de in serios - a fost chiar atat de sinistru? ;) Serios acum, eram chiar suparata in noaptea in care am scris ce am scris, si Cezar poate depune marturie - ;) - si nu de dor de casa, nu de probleme cu banii, ci din cauza unei probleme strict personale. Oricum, la cateva ore dupa ce am scris, am pus un Aerosmith sanatos, si dansam prin casa cu vaca mea rosie, pe "Rag Doll"... Asa sunt eu, ma schimb de la o secunda la alta si initiatii sunt obisnuiti... Nu zic ca traiesc superficial ceea ce simt, dimpotriva, simt poate prea mult totul, deci nu zic sa nu ma luati in serios... dar fiti totusi constienti de faptul ca nici o stare nu ma tine prea mult, si ca daca acum vorbesc despre ingeri cazuti si apocalipsa, exista sansa sa ma descarc si sa ma linistesc prin asta, si cateva minute mai tarziu sa fiu perfect calma, sau poate chiar sa fiu atat de beata de fericire incat sa dansez pe Jennifer Lopez. (si atentie ca am zis "beata" ;) )

Cred ca asta poate constitui un fel de problema de personalitate, dar it works for me, si macar nu se plictiseste nimeni cu mine ;)

Now comes the night

Intuneric total in afara de lumina de la ecran... singura lumina ramasa aprinsa in lume, si suntem singurii oameni ramasi treji pe lume, eu si S. pe yahoo messenger... doar noi doi in intreaga lume, in lumea parasita de Dumnezeu, noaptea se hraneste din noi si din lacrimile noastre, noaptea ne devoreaza de vii si devine eterna... urletul infernal al unei fantome sparge luna de cristal in mii de aschii care se infiltreaza in sange, ustura, sfasie vene si se aduna spre inima... ingeri si demoni se lupta deasupra, departe de somnul mort al umanitatii, lupte grandioase si medievale, lupte sangeroase.... ultimul inger isi da ultima suflare infrant de miile de demoni, sangele ultimului inger cade peste noapte si o coloreaza in rosu.... si un paianjen alb isi face drum prin intuneric si sange... este noaptea in care e prea tarziu sa cerem iertare pentru toate greselile... este noaptea in care se lasa iarna, noaptea si eternitatea rece...

Sweet surrender

O cafea singuratica la union, nimeni nu e online, si as vrea atat de mult sa vorbesc cu cineva... macar un "hi and bye"... nu astept sa fiu salvata, nu astept sa imi descarc sufletul, nu astept o imbratisare... doar o vorba... dar nu e nimeni online... el trece si ma saluta rece, si ca intr-un film, exact atunci aud in casti "I never would have opened, but you seemed so real to me... so don't tell me I haven't been good to you, don't tell me I have never been there for you, just tell me why nothing is good enough..." Ma copleseste un val de tristete si regret, si melodia continua, si el se departeaza... "just let me try, I will be good to you, just let me try, and I will be there for you, I'll show you why you're so much more than good enough..." E racoare, soarele e dulce si tomnatic... o adiere magaie tandru frunzele unui castan... cafeaua s-a racit, si paharul de carton imi provoaca brusc repulsie... n-o sa ma prabusesc, si nu o sa plang. Dar imi rezerv dreptul sa ascult aceeasi melodie toata ziua, si sa am cea mai pierduta privire din lume...

Oricum nu mai am energie sa ma gandesc la el. Daca ar fi asta singura problema... Intr-o clipa ce pare eterna, imi intorc privirea dinspre apusul care parca imi zgarie inima, si ma intampina zecile de ferestre deschise pe laptop, cu eseuri si CV-uri pentru aplicatii la burse... si imi aduc aminte de toate celelalte probleme mult mai arzatoare... si din nou imi dau seama ca nu imi pot permite sa ma prabusesc acum... trebuie sa imi revin in fire, trebuie sa fac ceea ce am de facut... trebuie sa nu plang. Trebuie sa ma adun, sa ma duc acasa si sa ma apuc de invatat, de lucrat la ecuatie, de scris la aplicatii...

Am abandonat ideea de a ma muta la alta facultate, asa ca lupta se rezuma la a face tot posibilul sa strang destui bani sa raman aici... mi se parea destul de atragatoare ideea unui nou inceput, dar totusi nu cred ca sunt pregatita inca sa o iau de la zero... plus ca am devenit in sfarsit atat de experta in a ignora fantomele Louisianei... Ceea ce incerc sa realizez este mult mai mare decat mine, ma simt foarte coplesita, si ma simt foarte mica... si niciodata nu am fost inundata de probleme de pe atat de multe parti deodata... dar in mod surprinzator, ma descurc mai bine decat m-am descurcat vreodata. Aproape trei luni, si nu am avut nici o depresie, si nici o cadere nervoasa. Sigur ca am momentele mele... aproape zilnic... dar am invatat cumva sa ucid din fasa pornirile catre cadere, si sa nu mai cad... doar ma aplec periculos de mult peste margine, dar deja stiu ce ma asteapta in prapastia neagra careia nu ii vad capatul...

In fiecare seara pe la 8 plec spre casa de la servici, e intuneric, felinarele sunt portocalii, parcarile sunt goale... ghiozdanul atarna greu... drumul e lung... merg privind in jos, inca intorc problema pe toate fetele a mia oara, strang mai tare puloverul peste mine, vantul imi impinge parul peste ochi... dar e ok... sunt ok... sunt ok. Si in fiecare asemenea seara sunt trista, dar increzatoare, si cumva fericita ca am trecut si peste ziua de azi, cu bine. Si stiu ca daca voi rezolva aceasta problema a finantarii, va fi o mare realizare, si va fi realizarea mea... va fi lupta unui om mare, castigata de un copil... si o sa fiu si mai increzatoare in mine...

Inchid laptopul, il bag in ghiozdan, arunc cafeaua, si ma pregatesc sa o iau spre casa... I was good to you.

Acasa... nu e *acasa*... dar e ok... mi-e drag sa vin acasa seara... mi-e drag de noptile pe care le petrec la birou lucrand, la lumina chioara dar calda... mi-e drag de bucataria care e mereu un dezastru si in care nu am ce cauta practic... mi-e drag de cutiile de Lipton de pe frigider, care mereu ma fac sa zambesc si sa ma gandesc la Zookie Cookie... mi-e drag de lumina din frigider care imi lumineaza fata noaptea la 4 cand vreau apa... mi-e drag de vaca rosie de plus cu care dorm... mi-e infinit de drag de fotoliul de 5 dolari... de patutul meu... de scandura cocotata pe o cutie de carton, pe post de masuta de cafea... de zecile de reviste imprastiate pe jos, reviste pe care le cumpar dar nu mai am timp sa le citesc... ador perechile de cizme pe care am dat toti banii de mancare, si pe care nu am unde sa le port... si sunt ok... schimb melodia in ceva mai vesel, si renasc... si nu am nevoie de nimeni, de absolut nimeni... si sunt puternica, si pot sa fac orice... si nimic nu ma doboara... am nevoie sa am "momentele" mele pe parcurs, am nevoie sa imi simt tristetea si cateodata disperarea, dar in final mereu razbat....

Talk about mood swings.

toamna

Dupa multe luni de caldura insuportabila, o toamna melancolica si racoroasa s-a lasat peste Baton Rouge, ca o inserare luminata de un felinar singuratic, pe o straduta laturalnica... Toamna asta e atat de frumoasa incat inclina balanta cu probleme. Ma bucur singura de soarele portocaliu, de lumina curata care se scurge printre crengi, de miile de promisiuni care se scurg o data cu ea, promisiuni ca va fi bine... LSU are totusi un campus superb, oricand gasesti o alee cu pietre asezate aiurea, tivita de copaci in floare pe ambele parti, oricand gasesti o banca sau o scara sub un copac la umbra... mi se face brusc frica la gandul ca ar trebui sa o iau de la zero in alta parte... frica nu m-a oprit nici inainte, si o sa o fac si pe asta daca e cazul, dar nu cu toata inima... am ceva oferte si posibilitati, unele destul de promitatoare, dar inca mai sper ca se va rezolva situatia aici.

De la o vreme, ceea ce ma trezeste in fiecare dimineata este lumina foarte alba care intra pe fereastra. Inca invelita in somn, am senzatia ca e lumina aceea de iarna de acasa, lumina albita de zapada... si zambesc cu ochii inchisi, si ma astept in orice clipa ca Max sa sara pe mine direct de afara, ca un botz de frig, acoperit cu zapada... numai gandul imi da fiori, si ma ascund mai bine sub patura... deja in punctul asta am fost constienta prea mult, si am gandit prea multe ganduri - ma trezesc... cea mai apropiata pisica e la adapostul de animale.

Ce ma enerveaza cel mai tare zilele astea? Mahalagismele. "The he-says she-says bullshit" dus la cotele barfei tipic romanesti. Reactia mea este ca afisez indiferenta, si chiar nu ma afecteaza si nu ma intereseaza barfele in sine. Dar ma enerveaza. Genul asta de comportament reptilian, susotit si ieftin, ma enerveaza extrem de tare si nu il inteleg. Ca atunci cand cineva lasa o cana de lapte in frigiderul de la servici pana se face verde - nu ma afecteaza personal, dar ma enerveaza.

Citatul zilei.
" - But I thought you wanted to live alone...
- I thought I'd like it, I thought I'd have all this time to be alone with my thoughts and stuff... turns out I don't really have that many thoughts..."