Tree tops hummin'

Mereu vara asta am avut senzatia ca timpul trece mult prea repede, ca zilele se succeda cu o repeziciune pe care nu o inteleg, ca niste masini care trec in viteza pe langa tine, lasandu-te cu gura cascata si cu mana intinsa dupa ele... te astepti de fiecare data ca soferul sa opreasca si sa te invite la o bere boema, sub protectia coroanei tremurande a unui tei imens, si sa stati cu orele sa discutati despre vremurile demult apuse. Azi in sfarsit o masina s-a oprit, si ma aflu inca sub teiul inmiresmat, gustand fiecare particula de aer, repirand cumva cu incetinitorul, clipind rar si lung...
Ziua de azi mi se pare indeajuns de lunga prin prelungirea nefireasca a unei singure clipe... ziua de azi imi pare indeajuns de lunga pentru ca e o seara infinita... inca de dimineata, cerul e intunecat si opac, lumina nu mai trece, soarele e strain acestei dupa-amiezi... inca de dimineata mi se pare ca e seara, citesc la lumina calda a lampii, intuneric de seara se revarsa peste geamurile mele ca un fum, liniste de seara stopeaza propagarea sunetului, amorteala dulce de seara incremeneste miscarea.... aceeasi melodie cu voce molcoma de Bruce Springsteen canta de ore intregi pe repeat, unicul sunet care mai leagana intristarea, unica urma de viata intr-o camera cu perdelele aproape trase... singurul indiciu ca dincolo de ele, cineva scrie, citeste si reciteste, viseaza, aminteste, si asculta.... ma bucur de ziua asta din plin, pentru ca am senzatia ca ma bucur de o seara lunga, lunga, in care Dumnezeu a intins timpul ca pe un elastic, numai pentru mine... sigur ca asta m-a costat o zi lipsita de senzatiile diminetii, ale deplasarii soarelui pe bolta, ale succesiunii clipelor... dar a meritat.

Acum realizez ca eu nu cunosc linistea decat in astfel de momente... am impresia ca duc doua vieti intr-una, si ma intreb de ce... aceasta clipa, de perfecta incremenire a timpului, de perfecta liniste si solitudine, cand scriu pe acest laptop cu tastatura moale de apple, cand melodia care se repeta la infinit e tot ce mai aud, cand gandurile mele devin singura realitate pe care o cunosc... cand scriu... acesta e cuvantul cheie... incep din ce in ce mai des sa ma gandesc ca poate ar fi trebuit sa imi dedic viata laturii mele artistice, decat celei stiintifice... sau poate le impac pe amandoua.... deocamdata scrisul imi e ca o proaspata amanta....

Speaking of which, am citit si eu faimoasa "De ce iubim femeile" a lui Cartarescu... Intotdeauna mi s-a parut un scriitor ciudat... si nu m-am putut decide niciodata daca imi place sau nu... Nici acum nu prea stiu ce sa spun, desi de data asta inclin mai mult catre "nu"... Pe tot parcursul cartii am avut senzatia ca m-am intalnit cu un vechi coleg de generala, Ionel, care mi-a spus ca pana la urma s-a insurat cu o alta colega de generala, Iulia Popescu, o tipa stearsa pe care ma prefac cu un zambet ca mi-o amintesc... Intreb de politete "ce mai face Iulia?", cu toate ca nu mai stiu cum arata Iulia sau in ce banca statea (ba parca era prin spate) in timp ce ma intreb insistent ce mai trebuia sa cumpar in afara de tigari. Ionel insa incepe si imi povesteste in detaliu viata lui in dormitor cu Iulia, detaliile anatomice ale Iuliei, orgasmele Iuliei comparate cu ale Martei Mateescu (asta parca era in prima banca) sau excursia in Franta cand a inselat-o pe Iulia cu o prostituata pariziana... Parca nici nu mai pot sa zambesc politicos, mai scot cate un "aha...", ma tot intreb daca mirarea mi se citeste tamp pe figura, ma intreb daca cel care se tot invarte pe langa taraba zaboveste de fapt ca sa auda conversatia, dar mai ales ma intreb de ce imi spune Ionel toate astea... totusi povestile lui ma prind un pic, desi nu as vrea sa recunosc, si stau sa ascult pana la capat, poate pentru ca sunt curioasa sa vad pana unde merge, poate in speranta de a descoperi un mesaj, un point la toate astea, poate pentru ca sunt si eu atrasa, ca tot omul, de detalii sordide si barfe. Ionel a cam terminat ce avea de spus, cam asta isi aducea aminte pe moment, si se uita incruntat la ceas... Imi spune ca intarzie nu stiu unde, ca ii pare bine ca ne-am vazut, si ca poate ne vedem la o terasa, la mici si bere, cu Iulia, desigur. Ionel pleaca grabit, in timp ce eu raman pironita pe loc, privindu-l cum dispare in multime, si de data asta sunt absolut sigura ca mirarea mi se citeste tamp pe figura. Nu mai iau nici tigari nici nimic, nu mai imi arde. Ma duc direct spre casa si am senzatia ca imi vajaie urechile. Tot ce mai imi trece prin cap este ca am stat sa ascult degeaba, pentru ca nu a existat nici o concluzie, nici un point, doar gratuitate. A facut el parca o incercare de concluzie la sfarsit, numai ca nu reiesea din ceea ce a povestit inainte, n-avea nici o legatura, "era din alt film". Then again, maybe it's just me. Poate era Ionel beat, poate nu eram eu in dispozitia potrivita. Anyway, incep incetisor sa vad din nou lumea din jur, mi-i sterg din minte pe Ionel si Iulia, si imi aduc aminte ca mai trebuia sa cumpar becuri.

Mixed feelings, on different issues

Am constatat cu oarecare surprindere ca desi atunci cand sunt acasa la mine si imi vad de treaba mea, ma simt atat de bine incat ideea plecarii imi provoaca un profund discomfort, atunci cand ies de pe strada mea si plonjez in Bucuresti, primul gand care imi trece prin cap este "Doamne de as pleca mai repede inapoi in America!". Ieri a fost prima zi cand nu am simtit asta... Ieri a fost o zi superba, linistita, poate primul moment pe care l-am savurat din plin vara asta... Am uitat cat de mult imi place in Laptarie... (stiu ca oamenii cool ii spun 'La Motoare' sau ceva de genul asta, dar cum pe mine ma enerveaza denumirea, nu o voi folosi, duh) Ultima oara am fost acolo cu Alina vara trecuta, chiar inainte sa plec. Eram amandoua triste, si poate de aceea am evitat intr-un fel locul asta...

Asteptand-o pe Alina in fata liceului, m-au trecut multe senzatii ciudate... Totul era neschimbat, toneta de ziare era unde am lasat-o, patiseria arata exact la fel, si vindea aceleasi merdenele, copacii fluturau in vant niste frunze identice cu cele din ultimii 5 ani, aceeasi rockeri faceau naveta de la liceu la scarile TNB-ului... Eu insa nu mai faceam parte din peisaj, asta nu mai era locul meu de 'hanging out', aia nu mai erau copacii mei. Fumand o tigara, am zambit cand am realizat ca imi lipseste fiorul de a fuma in fata liceului, si teama ca ma voi intalni cu profi sau chiar cu directoarea... Vazand diversi liceeni, mi-am dat seama ca liceul chiar s-a terminat pentru mine. Am inteles ca au fost 4 ani incheiati, dusi, si ca nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Poate asta m-a socat cel mai mult. Astia au fost anii mei de liceu, si pentru prima data mi-a trecut prin cap ca as fi putut face lucrurile altfel. Cred ca niciodata pana acum nu am avut destul trecut in spate ca sa ma pot gandi ca as fi putut face ceva altfel. Mi se pare ciudat ca nu m-am gandit la asta pana acum. Mereu aveam impresia ca voi fi adolescenta forever, si ca am atata timp sa schimb lucrurile, sa ma schimb pe mine... Acum insa imi dau seama ca exista tineri care nu erau inca pe lume cand a aparut 'Blaze of Glory' sau 'Enter Sandman', tineri care erau prea tineri ca sa simta febra anilor 90... ca deja se contureaza usor sintagma 'pe vremea mea'.

Ce imi place cel mai mult in Laptarie este cat sunt de aproape de cer. M-am simtit extraordinar cu Alina, am ras, am vorbit despre studentie, am vorbit despre baieti, despre viitor, we laughed when we sang along 'That don't impress me much'.... Acolo sus, am simtit ca pot sa respir, ca pot sa fiu eu, ca pot sa dau drumul la toate franghiile care ma leaga de durere... am simtit ca viata mea imi da un scurt 'time out'. Niciodata nu te poti bucura indeajuns de o clipa. Oricat mi-as spune acum 'sa ma bucur de aceasta clipa perfecta, inainte sa dispara', nimic nu va putea compensa disparitia ei, si o data disparuta, mereu vei avea senzatia ca nu te-ai bucurat destul de ea...

In mijlocul traficului de la Universitate, mi-era dor de aerul curat al Louisianei, dar imediat inspiram adanc briza intoxicanta a Bucurestiului, simtind cum mi se insereaza printre tesuturi, in sange, si vroiam sa o port cu mine mereu.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, zilele astea am avut si eu un sentiment despre care am auzit vorbindu-se mult, dar care mi-a fost total strain. Asta pana cand am aflat ca toti prietenii mei americani, sefii mei si colegii de servici, stiau totul despre crucificarea unei calugarite in Romania, in cadrul unui ritual de exorcizare, efectuat chiar de un preot. Sigur ca a mai fost si faza cu taranii care l-au dezgropat pe unu saracu si i-au baut inima sau nu mai stiu ce i-au facut, si faza cu taranii care erau speriati ca au venit extraterestrii, cand era de fapt vorba doar despre luminile de la o discoteca din apropiere, faze care au dat nastere la nenumarate glume la servici, glumele lui William despre romani, OZN-uri si vampiri. Dar am avut un soc cand am aflat ca toti stiau si despre moartea pe cruce a unei calugarite care 'was also named Irina!', care cu siguranta nu va mai fi privita cu amuzament si pusa pe seama ignorantei inevitabile a unor bieti tarani. Atunci am simtit prima oara ca imi e rusine ca sunt roman, si am simtit o punte de netrecut intre mine si ei, pentru ca eu sunt din Romania, iar ei sunt americani. Niciodata pana acum nu am avut senzatia acestei bariere dintre mine si ei. In cazul meu nu exista bariera de limba, si in mare parte nici cea de cultura... dar acum am inteles ca exista totusi doua lumi paralele, care nu au si nici nu vor nimic de-a face una cu cealalta. Incercarea de a face tranzitia de la o lume la alta nu este decat sortita esecului, pentru ca porti intotdeauna pecetea apartenentei si la cealalta lume... si cel mai bun loc la care poti spera este un fel de purgatoriu, spatiul nedefinit dintre cele doua drepte paralele, spatiu care se supune legilor ambelor lumi, chiar daca in cea mai mare parte legile unei lumi le contrazic pe ale celeilalte. Si ce crunta contradictie...

Illusion

Visul a inceput cu mine copil mic, japonez... ceea ce nu e surprinzator, tinand cont ca tocmai am terminat de citit "Templul de aur" a lui Yukio Mishima. Eram pe un fel de platforma de beton, pe langa care trecea un rau... Eu imi doream sa pot sa merg la scoala, dar era prea departe ca sa pot ajunge pe jos. Mai erau multi oameni pe platforma, asteptand... nu stiu ce asteptau... Deodata apare un mic vaporas... Capitanul de vas arata cu degetul doar trei oameni, pe care ii ia in vaporul lui... Evident ca eu nu eram printre ei, si am inceput sa plang ca nu puteam merge la scoala. Spre mine vine un batran japonez, care se pare ca era un foarte respectat intelept, un mare preot si whatnot... Ridica o mana, si apare brusc un autobuz (!) pe raul care se transformase in autostrada... Batranul ii spune soferului "acest copil te va astepta aici in fiecare dimineata la ora 9, sa il duci la scoala". Astfel am ajuns eu la scoala (care era numai de baieti japonezi, nu mi-e clar ca cautam eu acolo).

Iesind din scoala mea japoneza, observ ca dau de o librarie Barnes and Noble, iar la scurt timp apare Tom Cruise (!!) Eu ii spun ca nu imi vine sa cred ca invat chiar langa un Barnes and Noble din New York City, orasul viselor mele... Se pare ca acum eram eu, cea de acum, nu mai eram copil japonez, si eram brusc in NYC. Eram detectiv in NYC, iar Tom Cruise era partenerul meu (duh). Se mai pare ca tocmai terminasem tura, si ne-am dus pe o plaja. (nu stiu daca exista plaje in NYC, dar trecem) O sa ma opresc aici cu relatarea visului, heh, but anyway... E a doua oara cand il visez pe Tom Cruise... (I'm so not complaining)

Sunt atat de fericita dupa-masa asta cum nici nu imi amintesc cand am mai fost. O fi visul, o fi semnificatia lui care imi scapa... Ascult albumul solo al lui Rob Thomas in timp ce privesc lumea prin geamurile de apa... ploaia asta pare sa spele toate pacatele lumii, si ale mele... miroase puternic a ploaie... feel good songs, sad songs... de cand am descoperit Bon Jovi la 10 ani nu mi-a mai placut ceva atat de mult ca albumul asta... muzica merge mai departe, ploaia cade mereu, ca in Bacovia, iar eu rad cand ma gandesc la visul meu, cand ma gandesc la intreaga mea viata... dupa-masa asta mi se pare atat de grandioasa, cea mai aproape de divinitate experienta pe care am trait-o pana acum, incat orice altceva mi se pare atat de mic... autobuzele mele, America mea, totul mi se pare la mii de kilometri departare, totul e atat de mic, totul ma amuza usor, si nimic nu mi se pare mai mare decat stopii de ploaie care cad prin muzica... I'm not real anymore, I am an illusion............................


P.S. aviz amatorilor: please nu mai luati literalmente chestia cu autobuzele... daca o luam logic, nu cred ca ar putea supravietui cineva daca i-ar cadea 3 autobuze in cap..

With all my prisons blown to dust, my enemies go free

Ma trezesc dimineata sa ma duc la scoala si la servici... beau prima cafea, fumez prima tigara... arunc o privire prin ziare, gandesc cateva ganduri efemere despre ce citesc... decid cu ce sa ma imbrac... dau telefon mamei... mai fac ceva ordine... imi fac mici notes to self cu ce am de rezolvat in ziua respectiva... fac cateva presupuneri efemere despre oamenii care trec pe langa mine pe strada...
De ce fac toate astea? De ce m-am trezit dimineata asta? De ce am ales sa duc si ziua asta pana la capat?... Care e natura fortei care ma face sa duc fiecare zi pana la capat?...

Metaforic, eu traiesc permanent intr-o statie de autobuz.... statia de autobuz este pe o strada pustie, pe care nu trece nimeni niciodata... nu ma pot reintegra in lume si in societate decat daca parasesc acest loc, dar singura modalitate prin care eu pot parasi statia de autobuz este sa ma urc in autobuz... vine foarte foarte rar... (trebuie ca e in Romania locul asta) Pana acum, in aproape 20 de ani, au venit trei autobuze... numai ca nu au venit asa cum ar fi trebuit sa vina... nu l-am vazut in departarea strazii pustii, apropiindu-se, devenind din ce in ce mai mare... nu, nu a venit nici unul de-a lungul strazii, ci fiecare a venit de sus, de pe cladirea pustie, si mi-a cazut in cap. Recuperarea mea a fost mereu foarte grea. Dar iata-ma tot acolo, asteptand urmatorul autobuz. Am de-ales? Poate urmatorul nu-mi va cadea in cap, desi deja traiesc cu teama ca s-a creat un pattern.

Exista ceva ce mie imi lipseste. E o parte din fiinta mea care imi lipseste cu desavarsire. E numai una, nu poate fi inlocuita prin nimic altceva, si poate ca acum, tocmai prin lipsa ei, imi influenteaza viata mai mult decat ar face-o daca as avea-o. E atat de prezenta prin lipsa ei! Uneori am impresia ca singura diferenta reala intre viata si moarte este faptul ca atunci cand esti viu mai ai inca speranta si posibilitatea de a-ti regasi intr-o zi partea lipsa. Partea lipsa e diferita pentru fiecare... poate fi marea iubire, poate fi ziua in care vei fi presedinte, poate fi ziua in care vei fi mai bogat decat Bill Gates, sau ziua in care il vei intalni pe Spiderman... Nu conteaza... cu totii o avem... unii ar numi-o "scopul vietii", dar e mai mult decat atat... scopuri si sperante si vise avem cu totii multe... asta e mai mult, e peste toate celalalte... e motivul pentru care te trezesti in fiecare zi... pentru ca la inceputul fiecarei zile, speri in secret ca aceasta va fi "ziua"; ziua in care te vei simti pentru prima oara complet... ziua in care va veni primul autobuz care isi va deschide larg usile in fata statiei de autobuz, in care vei fi intampinat de zambetul soferului, si in care vei porni catre lumea in care iti este menit sa traiesti... lumea exista dincolo de strada ta pustie, a existat mereu, vie si frematanda, si te-a asteptat dintotdeauna... dar nu poti ajunge la ea decat atunci cand esti complet... decat atunci cand reintegrezi partea lipsa... decat atunci cand vine unicul autobuz care te poate reda lumii...

Cred ca exista un moment magic in care partea ta lipsa ti se arata pentru prima oara... ai o viziune timp de o secunda, in care intelegi ce este frumusetea... si din acel moment, viata incepe ca o cautare, ca o permanenta si frenetica bajbaiala prin intuneric, in speranta regasirii luminii pe care ai vazut-o o data, demult... singura lumina reala pe care o cunosti...
Ma intreb cateodata daca e posibil cu adevarat sa gasesti vreodata bucatica lipsa... daca nu risti sa incalci vreo lege secreta a fizicii bucatelelor lipsa... Daca aflarea ei este forta care te impinge prin viata, cum vei mai trai daca o gasesti? Daca viata e o permanenta cautare, cum vei mai putea trai dupa ce ai gasit ceea ce cautai? Poate atunci te va impinge o noua forta... poate vei trai pentru lupta de a ramane complet... poate o noua parte lipsa va incepe sa doara... sa doara cumplit...

As putea fi bombardata cu filozofii de doi bani, de genul "priveste partea plina a paharului", sau cu intrebari tampite, de genul "dar de ce nu o iei la picior pe strada aia pustie?" Sigur ca, acum, dupa ce tocmai mi-a cazut in cap cel de-al treilea autobuz, trec printr-o criza asupra careia asemenea lucruri nu au nici un efect. Sunt sigura ca dupa o vreme imi vor reveni in minte scopurile imediate, grijile de scurta durata, si se va atenua efectul. Voi asculta Bon Jovi, voi asculta U2, voi lucra la mate, ma voi vedea cu Alina, si voi simti din nou ca "what you don't have you don't need it now, what you don't know you can feel it somehow, it's a beautiful day"... Poate incepand chiar de maine... Cert e ca azi refuz sa vad altceva decat un mare pahar gol. Nu stiu decat faptul ca sunt tot in statie, si ca nu stiu daca voi mai pleca vreodata de acolo.

O sa-mi treaca.

Wembley Stadium, 1995

Wembley Stadium, 1995... we are only two of 72.000 people... I'm holding his hand as tight as I can... I'm holding on to him so we won't get lost in the crowd... our sight cannot reach the end of this crowd... it seems like all the people of the world have gathered here today, this afternoon, June 25th 1995, on Wembley Stadium.... front row seats and the waiting is killing us... my heart's beating as fast as his, he's holding my hand so tight that I can't even feel it anymore.... we keep looking at each other and smiling, breathing heavily, feeling like the crowd is swallowing us... we are the chosen ones, to be here today... the sun is burning hot above us... the tension is immense.... we know that something grand is about to happen, but we can't estimate the power of what's coming... it's like sitting on top of Mount Olympus, waiting for the gods to sing...

Huge speakers start playing the drum beat of "we will rock you"... it's already beginning... this is bigger than the apocalypse, it is bigger than this world... this is it... the crowd claps its hands with the rhythm... we are even louder than the speakers... we're all united into one, by the uniform movement of our hands, by our hearts beating as one, by the tension we feel, awaiting the gods... suddenly people start screaming... Richie Sambora walks on stage... Tico Torres magically appears behind his drums... David Bryan's behind his keyboards... they salute the crowd... they salute us... we both scream "Richiiiiiieeeeeeeee!!! Whoah!" and we hold hands and we smile... my eyes are sparkling with tears of joy, excitement, and bliss.... we keep looking at Richie, Tico and David, we watch them as if they were going to vanish any second, we don't know who to look at next, we take their images in, and we can't believe our eyes...

They start playing our song... it's our song, baby! he can't hear me, but he understands me, he laughs and he grabs my hand tighter still.... we raise our hands and we roar with the crowd when the master god jumps on stage... Jon's smiling his specific smile that we all love, he's got his hands up as he's greeted by all his followers... it's our song... we are Tommy and Gina... we're Jon and Richie... we're forever... and this is it... this is our moment in the infinity of time, this is the culmination of our time on this earth, this is what we came into this world for... it's "Living on a Prayer", but we're not in our one-bedroom apartment worrying about paying the rent, we're not listening to our old broken down stereo, and we're not holding our heads in our hands... we're not feeling broken and helpless, taking it out on each other and fighting... we're not fighting, we're not making up... we have no cares, and we have no worries... we look at the man we both draw our forces from, we look at Jon, and we just wait for him to say... to say "once upon a time, not so long ago.................." Jon's singing our song, he's singing it right now, right here, for us... we're here and this is all we ever wanted... "Tommy used to work on the docks, union's been on strike, he's down on his luck, it's tough, so tough... Gina works the diner all day, working for her man, she brings home her pay for love, for love..." It's too much for us to live through this moment, my Tommy moves behind me and takes me into his arms, holdin' on tight... we both raise one hand for what's next, for the hymn of our lives... he's still got one hand holding me tight, as our free hands meet in the air, and unite as we both shout "he says we gotta hold on to what we got, it doesn't make a difference if we make it or not, we got each other, and that's a lot, for love, we'll give it a shot... Oh, we're half way there, oh, livin' on a prayer, take my hand, we'll make it I swear, livin' on a prayer..." In this one moment I am out of breath, I am out of body, I am out of the sky and the clouds... for this one moment life had been worth while... I feel him beside me, as he's always been, me and him against the world, always me and him... in a Bon Jovi love story...

The stage is overwhelming, and the crowd has the same immense power as their gods do, in this one afternoon... in this one chosen afternoon, when we're all Tommy and Gina, and we're all cowboys...

Fireworks shoot into the sky at the end of the song... the bang is followed by our shouting louder, thanking these gods for such a perfect show... for allowing us to actually know what perfection feels like...

"Are you ready? Are you willing? Are you able to rock'n roll???"

The rhythm of "You give love a bad name" runs through us like lightning... the crowd sings along in one voice that reaches beyond the skies... we recognize any song after its first couple of seconds, and we rejoice at every song they play... each of them is "our song"... everything they do is ours, this is who we are, this is all we got to hold on to, this is why we're still keeping the faith, this is the one unconditional and everlasting source of strength...

Suddenly I find myself back in my old room, watching a DVD... I close my eyes... I take the music in.... and I'm back... I open my eyes and the lights of the stadium are blinding me, the sun is burning me, the gods are back singing on the huge stage above us, and Tommy's arms are wrapped around me, I feel his breath on my skin, we both move as one, back and forth, while Bon Jovi's rockin' Wembley... we're both laughing when Jon's goofing around on stage, we're both dancing on their love songs... we both recall every fight we've made up on these songs... we both remember everything we've been through together, we understand once again why we're faith keepers... we understand that we're forever.... we'll never give up and we'll always have each other and this... our love is as huge as Wembley...
the music's running fast through our veins, the guitars run their sound waves down our spines, electrifying our minds, driving us crazy and taking us to the next level of life... the crowd's grown quiet as the band's playing "Always"... a kiss I'll never forget, our kiss on Wembley, our kiss forever as Bon Jovi kicks "Always" into eternity...

The awesome guitars of "Blaze of Glory".... we're it... me and Tommy, we're the cowboys, we're the outlaws, we're the rebels and the loners... feelin' sexy on "Lay your hands on me" and "Bad medicine"... feelin' playful on "I'll sleep when I'm dead"... feelin' in love on "This ain't a love song"... feeling every feeling as we've always felt it, played by Bon Jovi. This is our band, this is our faith, and this has been our Mount Olympus, where we sang with the gods...

I wake up again in my room... it's 2005 and Bon Jovi's got short hair... this ain't Wembley Stadium, there ain't no stage and there ain't no band... there's no Tommy around in my life either, there is no one to share my Wembley moments with, there is no one but Bon Jovi helping me keep the faith. For now, it's just me and this laptop, playing my Bon Jovi DVDs.... This is all I got to keep me going, but it's kept me going so far, for over 9 years now.

I ain't crying, and I ain't sad, my Tommy will come along one day, or maybe not... the expectation of him is a lot like that time when we were waiting for the band on Wembley....... I turn up the sound, and it's just me and the band, dancing and shouting on "Wanted dead or alive"... I'm happy....