Sweet surrender

O cafea singuratica la union, nimeni nu e online, si as vrea atat de mult sa vorbesc cu cineva... macar un "hi and bye"... nu astept sa fiu salvata, nu astept sa imi descarc sufletul, nu astept o imbratisare... doar o vorba... dar nu e nimeni online... el trece si ma saluta rece, si ca intr-un film, exact atunci aud in casti "I never would have opened, but you seemed so real to me... so don't tell me I haven't been good to you, don't tell me I have never been there for you, just tell me why nothing is good enough..." Ma copleseste un val de tristete si regret, si melodia continua, si el se departeaza... "just let me try, I will be good to you, just let me try, and I will be there for you, I'll show you why you're so much more than good enough..." E racoare, soarele e dulce si tomnatic... o adiere magaie tandru frunzele unui castan... cafeaua s-a racit, si paharul de carton imi provoaca brusc repulsie... n-o sa ma prabusesc, si nu o sa plang. Dar imi rezerv dreptul sa ascult aceeasi melodie toata ziua, si sa am cea mai pierduta privire din lume...

Oricum nu mai am energie sa ma gandesc la el. Daca ar fi asta singura problema... Intr-o clipa ce pare eterna, imi intorc privirea dinspre apusul care parca imi zgarie inima, si ma intampina zecile de ferestre deschise pe laptop, cu eseuri si CV-uri pentru aplicatii la burse... si imi aduc aminte de toate celelalte probleme mult mai arzatoare... si din nou imi dau seama ca nu imi pot permite sa ma prabusesc acum... trebuie sa imi revin in fire, trebuie sa fac ceea ce am de facut... trebuie sa nu plang. Trebuie sa ma adun, sa ma duc acasa si sa ma apuc de invatat, de lucrat la ecuatie, de scris la aplicatii...

Am abandonat ideea de a ma muta la alta facultate, asa ca lupta se rezuma la a face tot posibilul sa strang destui bani sa raman aici... mi se parea destul de atragatoare ideea unui nou inceput, dar totusi nu cred ca sunt pregatita inca sa o iau de la zero... plus ca am devenit in sfarsit atat de experta in a ignora fantomele Louisianei... Ceea ce incerc sa realizez este mult mai mare decat mine, ma simt foarte coplesita, si ma simt foarte mica... si niciodata nu am fost inundata de probleme de pe atat de multe parti deodata... dar in mod surprinzator, ma descurc mai bine decat m-am descurcat vreodata. Aproape trei luni, si nu am avut nici o depresie, si nici o cadere nervoasa. Sigur ca am momentele mele... aproape zilnic... dar am invatat cumva sa ucid din fasa pornirile catre cadere, si sa nu mai cad... doar ma aplec periculos de mult peste margine, dar deja stiu ce ma asteapta in prapastia neagra careia nu ii vad capatul...

In fiecare seara pe la 8 plec spre casa de la servici, e intuneric, felinarele sunt portocalii, parcarile sunt goale... ghiozdanul atarna greu... drumul e lung... merg privind in jos, inca intorc problema pe toate fetele a mia oara, strang mai tare puloverul peste mine, vantul imi impinge parul peste ochi... dar e ok... sunt ok... sunt ok. Si in fiecare asemenea seara sunt trista, dar increzatoare, si cumva fericita ca am trecut si peste ziua de azi, cu bine. Si stiu ca daca voi rezolva aceasta problema a finantarii, va fi o mare realizare, si va fi realizarea mea... va fi lupta unui om mare, castigata de un copil... si o sa fiu si mai increzatoare in mine...

Inchid laptopul, il bag in ghiozdan, arunc cafeaua, si ma pregatesc sa o iau spre casa... I was good to you.

Acasa... nu e *acasa*... dar e ok... mi-e drag sa vin acasa seara... mi-e drag de noptile pe care le petrec la birou lucrand, la lumina chioara dar calda... mi-e drag de bucataria care e mereu un dezastru si in care nu am ce cauta practic... mi-e drag de cutiile de Lipton de pe frigider, care mereu ma fac sa zambesc si sa ma gandesc la Zookie Cookie... mi-e drag de lumina din frigider care imi lumineaza fata noaptea la 4 cand vreau apa... mi-e drag de vaca rosie de plus cu care dorm... mi-e infinit de drag de fotoliul de 5 dolari... de patutul meu... de scandura cocotata pe o cutie de carton, pe post de masuta de cafea... de zecile de reviste imprastiate pe jos, reviste pe care le cumpar dar nu mai am timp sa le citesc... ador perechile de cizme pe care am dat toti banii de mancare, si pe care nu am unde sa le port... si sunt ok... schimb melodia in ceva mai vesel, si renasc... si nu am nevoie de nimeni, de absolut nimeni... si sunt puternica, si pot sa fac orice... si nimic nu ma doboara... am nevoie sa am "momentele" mele pe parcurs, am nevoie sa imi simt tristetea si cateodata disperarea, dar in final mereu razbat....

Talk about mood swings.