Instrainare

O sa citez din nou din eseul meu preferat: "Orice numai sa nu ne instrainam." Dar cand instrainarea se incapataneaza sa apara in ciuda tuturor eforturilor, si apare ca ceva inevitabil si irevocabil? Starea mea din ultima vreme a trezit reactii pe ambele continente. Reactiile de aici le-am relatat, si nu mai am ce comenta. Dar am un gust amar din cauza reactiilor foarte multor oameni de acasa. Majoritatii oamenilor de acasa de fapt.

Finalul eseului ala a fost ceea ce m-a facut sa izbucnesc intr-un hohot de plans cand l-am citit pentru prima oara, pentru ca acea ultima propozitie e cea care imi descrie intreaga tragedie, si cred ca sursa tuturor lacrimilor. "O Romanie, din pacate, disparuta. Pentru totdeauna." Realizez pentru a doua oara ca ceea ce vreau eu nu se poate, si ca de ce mi-e mie dor nu mai exista. Si sa ma intorc, nimic nu ar mai fi vreodata la fel, si nimeni nu ma mai priveste exact ca inainte, cu o singura exceptie. Totul a fost pierdut din clipa in care am plecat prima oara. Am fost toata viata ceea ce oamenii au numit un winner, iar o data ce castigi reputatia asta, daca o dai in bara, si o data, toata lumea ti-a intors spatele. Si la cea mai mica posibilitate ca ai putea sa o dai in bara si toti se dau un pas inapoi. Ca winner nu ai dreptul sa ai depresii, caderi nervoase, dorinta sau macar gandul de a renunta, lucruri la care majoritatea oamenilor au dreptul. Chiar daca stie toata lumea ca in final o sa iti revii, si ca nu o sa renunti, ca winner sa nu astepti prea mult ajutor daca te apuca damblale de genul asta. Nu o sa il primesti. O sa primesti numai reasigurarea ca nu vei mai fi "iubit" de nimeni, decat daca ramai winner. Conditia de winner e cumva impletita cu iubirea conditionata. Nu prea pot sa descriu ce inseamna, atunci cand tu nu iti doresti decat sa fii oricine altcineva mai putin propria-ti persoana, toata lumea sa vina sa iti spuna ca vor sa fie in locul tau. Nu stiu cati au simtit vreodata chestia asta, dar in orice caz nu o recomand nimanui. E usor pentru oricine din Romania sa ma judece pe mine, care sunt aici.

Nu prea scriu aici povestile palpitante, interesante si optimiste la care se astepta lumea. Imi cer sincer scuze. Nici nu stiu pentru cine mai scriu aici, probabil ca mai mult pentru mine.

E ironic ca am primit ce aveam nevoie de la niste straini. Foarte ironic. In seara asta, si in clipa asta, ma simt mai departe de casa decat de luna, si nu stiu cate chestii ma mai leaga de fapt de acasa. Mult mai putine decat credeam. Cel putin in seara asta. In seara asta, atat de putine lucruri ma mai leaga de casa. Toate restul, care le credeam atat de multe si de puternice, s-au racit in ultimele doua zile. S-au racit... Asta imi da intr-adevar mai multa motivatie ca sa reusesc si sa merg mai departe aici, pentru mine si doar pentru mine, ca pe mine ma am si cand iau premii si sunt cea mai tare, dar uite ca ma am si la disperare si renuntare. Pe de alta parte, toate legaturile pe care fara sa vreau le-am pierdut, cel putin pentru o vreme, m-au racit si pe mine, si mi-au lasat o amaraciune care nu cred sa se mai vindece vreodata.

Ca bine ziceau baietii aia... "The memory remains"...........