My New Orleans

Cu privirea abandonata in lumina halucinogena a unui apus sangeriu... m-am gandit brusc la Lestat... personajul care m-a fascinat mai mult decat oricare altul, si pe care nu voi inceta vreodata sa il iubesc. Lestat e invincibil... in orice incurcatura ar intra, ar iesi mereu victorios, ar invinge Iadul si Raiul... este o combinatie unica de rafinament, instinct animalic, ironie, intelepciune, putere si forta nemasurata, iubire in cea mai pura forma, pasiune de o intensitate mai mare decat poate duce un om, frumusete, spirit demonic si spirit angelic, framantare, durere si tristete, eternitate, sfarsit si nebunie.... Am inchis ochii, si pret de o secunda, am regasit lumea in care sufletul meu traieste in secret, o lume a unui New Orleans de secol 18, in care eu sunt Lestat de Lioncourt, New Orleans-ul e al meu, pe de-a intregul al meu, si o data cu acest oras, esenta a fiintei mele, intreaga lume e a mea... eternitatea si timpul si spatiul, pe de-a intregul ale mele....

Acum cateva saptamani mi-am indeplinit unul din marile mele vise, am fost la New Orleans. (poze puteti sa vedeti la
http://uk.pg.photos.yahoo.com/ph/jovigirl210186/my_photos) A fost o experienta cel putin stranie. New Orleans-ul e straniu... poate de aceea ma si atrage atat de mult. De fapt, ma atrage din cauza cartilor lui Anne Rice, cartile adolescentei mele (nebunia literara pe care mi-am permis-o pe langa lecturile intelectuale si conventionale, dar care, ca orice nebunie, mi-a lasat cel mai dulce gust)

Intr-un fel, nu a fost ce ma asteptam. Cred ca eu ma asteptam sa vizitez Lafayette Cemetery, un loc de-a dreptul mistic pentru mine... si in timpul unei plimbari solitare, reflectand la viata si la moarte, la efemeritate si eternitate, sa imi iasa in cale Lestat, care sa isi dea seama instantaneu ca isi doreste compania mea, si ca merit sa traiesc pentru totdeauna... si sa devin noul lui prieten nemuritor... sa cutreieram lumea asa cum numai doi nemuritori o pot face....

Dar, am fost intr-o duminica, si cimitirele sunt inchise duminica in New Orleans (!)... iar plimbarea nu ar fi fost solitara si prilej de filozofare, eram cu inca cineva... si in realitate pe portile cimitirelor scrie "enter at your own risk", din cauza hotilor. Cimitirele sunt periculoase, si nu din cauza fiintelor magice, nemuritoare si atotputernice, si nici din cauza spiritelor razbunatoare ale faimoaselor Voodoo Queens, ci din cauza unor oameni mici si murdari....

Pe strazile New Orleans-ului nu merg barbati inalti imbracati in catifea rosie scumpa cu mansete de dantela frantuzeasca, nici trasuri, si nici ametitoare frumuseti creole... New Orleans-ul este plin, plin de turisti in tricou si slapi, care se imbulzesc pe strazi, striga si stau ore intregi la coada la Cafe Du Monde (cafeaua nu mi s-a parut deloc deosebita, faimoasele beignets care se gasesc chipurile numai si numai acolo, imi facea Yuky cand eram mica, exact la fel... practic era o terasa destul de murdara, fara scrumiere, cu un servici care lasa de dorit, iar eu personal mereu ma simteam prost ca stateam la o masa, cand afara mai erau 40 de oameni la coada... asa ca toata lumea e extrem de grabita... nu e ceva de savurat, Cafe Du Monde, e ceva de taiat de pe lista de obiective turistice... sa zici ca ai fost). Cele cred ca 10 magazine cu titluri de genul "Reverend Zombie's Voodoo Shop", care arata amenintator si misterios-demonic pe dinafara, pe dinauntru vand fleacuri ca la Meli Melo. In fata Catedralei St. Louis (dezamagitor de ne-impunatoare, fiind de curand reconstruita si pictata, si pierzand orice urma de vechi) sunt zeci de masute de plastic la care stau ghicitori in palma, prezicatori si cititori in carti de Tarot. Am facut-o si pe asta. Femeia care mi-a citit in palma si in Tarot nu mi-a spus nimic care sa imi intoarca lumea pe dos. Cu siguranta nu era o regina Voodoo, si nici o talentata vrajitoare, cu puteri care sa ma faca sa ma indoiesc de tot ce am crezut vreodata despre realitate. Mi-o imaginam strangandu-si masuta mica de plastic, ducandu-se sa cumpere paine si castraveti, si trantindu-se pe canapea la televizor.

New Orleans mi s-a parut cea mai derutanta combinatie de industrial, cu vechi si cu ultra-nou... Zonele destul de dubioase, cu depozite, constructii si fabrici, dau imediat in French Quarter, Vieux Carre, si Bourbon Street, care pastreaza inca mare parte din magia care le-a facut legendare, dar care dau si ele imediat intr-o alta lume, a magazinelor luxoase, hotelurilor, zgarie-norilor si a reclamelor cat casa mea de mare, atarnate parca in cer, si care, in litere imense si de prost-gust, promit salvarea si Raiul daca donezi nu stiu cat bisericii preotului Bob, care zambeste implinit si increzator pe un fundal rosu... Sunt lumi antiparalele, care vietuiesc una langa alta, cu granite imposibil de determinat exact, si care sunt populate de cam aceeasi oameni. Din punctul asta de vedere mi s-a parut extrem de straniu totul, ca o pictura post-modernista, care amesteca o portocala cu o surubelnita, totul in forma de urangutan. E imposibil si e ireal, dar totusi e acolo....

Nu l-am descoperit pe Lestat, si nici atmosfera din Cronicile Vampirilor; am dat nas in nas cu realitatea, dar eu si imaginatia mea nu putem fi invinse atat de usor. A fost totusi, fara cea mai mica ezitare, o experienta absolut fantastica. Pe moment eu am fost absolut fermecata, si totul mi se parea vrajit. Poate si pentru ca daca mi-ar fi spus cineva in clasa a 9-a, cand de-abia descopeream Cronicile Vampirilor si ma uitam la "Interviu cu un Vampir" o data pe saptamana, ca o sa ma plimb intr-o zi pe Bourbon Street, i-as fi ras in nas.
Dar cred ca mai ales pentru ca in mintea si in sufletul meu ramane etern si neclintit un New Orleans vechi, cu catifea si dantela, Voodoo Queens, trasuri, conacuri si plantatii, baluri mascate si "ma cherie"...