Sambata dimineata, cu tigru

Azi am fost la Kiwana Annual Pancakes Festival, o mica distractie de familie, sambata dimineata... mereu cand ma duc la chestii din astea raman cumva pe ganduri... toti se duc in familii, se cunosc intre ei... si in timp ce discuta ultimele noutati, copii de clasa a 4-a pe o scena, imbracati ca Britney Spears, in haine lucioase, isi incearca talentul muzical... chiar azi, intr-o trupa de vreo zece copilandrii care dansau pe ceva hip-hop, am zarit-o pe viitoarea Jennifer Lopez... simt ca nu apartin, dar nu ma simt nici "uncomfortable"... sunt un observator tacut venit dintr-o alta lume, care incearca sa asimileze, sa inteleaga, si sa se faca placut... de fiecare data raman o perioada tacuta, si ma uit in jur, absorbita de ideea ca sunt intr-o alta lume, intr-o alta cultura, unde cam totul se face altfel, in care oamenii gandesc altfel... parca nu imi venea sa cred, pe vremuri, ca exista si altceva...

Si in astfel de momente imi dau seama ca nu cunosti o cultura decat atunci cand vezi si intelegi ce face si de ce face in timpul liber... imi dau seama ca la scoala si la servici, eu nu cunosc de fapt America... o cunosc cand vad cum se distreaza intr-o sambata dimineata, cu pancakes, cand vin sa ma ia cu van-ul de familie, si de Thanksgiving, cand invita si cativa internationali la masa... atunci cand orele de curs se termina, si ei parcheaza masina in garajul cu loc pentru 3 masini, si se schimba in pantalonii de trening - atunci incepe America... Si ma bucur ca sunt aici, sa ii cunosc la ei acasa, chiar daca mereu ma voi simti un strain. Incet, incet, incet, internationalul fara accent incepe sa se obisnuiasca prin lumea ciudata in care a aterizat - ca Alice in Wonderland...

Pe drumul inapoi, o plimbare solitara, contampland tot ceea ce am vazut... imaginati-va parcul Cismigiu intr-o dupa-masa de martie, minus aurolacii, parcul pustiu complet, doar tu te plimbi prin el... asa e campusul intr-o lenesa sambata dimineata de noiembrie, cu soare bland si nori pufosi, alei pietruite si flori prin crengile copacilor... am fost sa il vad pe Mike. Mike the Tiger , mascota echipei de fotbal, LSU Tigers (care by the way se pare ca e un fel de Knicks in college football) Mike e un tigru bengalez imens, sanatos, bine intretinut, si sfasietor de frumos. Locuieste intr-un "habitat", pentru ca nu se poate numi cusca, unde are si un lac micut, stanci, verdeata, copaci, si tot ce ii mai trebuie lui... Sigur ca totul e inconjurat de vitrine, pentru ca toata lumea sa ii poata incalca dreptul la intimitate - pe care, chiar daca e un tigru, eu cred ca il are. Mereu ma duc sa il vad cand imi permite timpul. Am impresia ca e o legatura speciala intre mine si Mike, pentru ca eu niciodata nu ma duc sa il vad ca pe o curiozitate, ci ca pe un vechi prieten... Se uita fix in ochii mei, cu ochii lui mari si calzi, si imi dau seama ca e mai trist decat mine. Apoi inchide ochii incet si tacticos, ca o pisica, si isi aseaza capul pe laba lui mare si galbena, si atipeste. E mult mai trist decat mine, si de fiecare data cand il vad, oricat as fi de gandita, nu mai sunt. Si imi dau seama ca eu nu mai sunt intr-o cusca, intr-un "habitat", eu acum traiesc in jungla, si e bine... e locul meu...

Diseara, bilete la orchestra simfonica din Baton Rouge. De-abia astept :)

Chill

Ok, toata lumea chill... stiu ca ultimul post a fost putin sinistru, dar na. Se mai intampla. Nu stiu de ce ia toata lumea atat de in serios - a fost chiar atat de sinistru? ;) Serios acum, eram chiar suparata in noaptea in care am scris ce am scris, si Cezar poate depune marturie - ;) - si nu de dor de casa, nu de probleme cu banii, ci din cauza unei probleme strict personale. Oricum, la cateva ore dupa ce am scris, am pus un Aerosmith sanatos, si dansam prin casa cu vaca mea rosie, pe "Rag Doll"... Asa sunt eu, ma schimb de la o secunda la alta si initiatii sunt obisnuiti... Nu zic ca traiesc superficial ceea ce simt, dimpotriva, simt poate prea mult totul, deci nu zic sa nu ma luati in serios... dar fiti totusi constienti de faptul ca nici o stare nu ma tine prea mult, si ca daca acum vorbesc despre ingeri cazuti si apocalipsa, exista sansa sa ma descarc si sa ma linistesc prin asta, si cateva minute mai tarziu sa fiu perfect calma, sau poate chiar sa fiu atat de beata de fericire incat sa dansez pe Jennifer Lopez. (si atentie ca am zis "beata" ;) )

Cred ca asta poate constitui un fel de problema de personalitate, dar it works for me, si macar nu se plictiseste nimeni cu mine ;)

Now comes the night

Intuneric total in afara de lumina de la ecran... singura lumina ramasa aprinsa in lume, si suntem singurii oameni ramasi treji pe lume, eu si S. pe yahoo messenger... doar noi doi in intreaga lume, in lumea parasita de Dumnezeu, noaptea se hraneste din noi si din lacrimile noastre, noaptea ne devoreaza de vii si devine eterna... urletul infernal al unei fantome sparge luna de cristal in mii de aschii care se infiltreaza in sange, ustura, sfasie vene si se aduna spre inima... ingeri si demoni se lupta deasupra, departe de somnul mort al umanitatii, lupte grandioase si medievale, lupte sangeroase.... ultimul inger isi da ultima suflare infrant de miile de demoni, sangele ultimului inger cade peste noapte si o coloreaza in rosu.... si un paianjen alb isi face drum prin intuneric si sange... este noaptea in care e prea tarziu sa cerem iertare pentru toate greselile... este noaptea in care se lasa iarna, noaptea si eternitatea rece...