Fortune cookies si dinozauri

2 ore de somn azi-noapte, ore la scoala, 8 ore la servici... La birou, mai ridic capul din laptop si observ multitudinea de oameni care roiesc in jurul meu fara sa ma observe, grupuletele de obsedati de linux care discuta pasional despre ceva episod din Star Trek, si bag capul la loc in laptop ca sa nu ma enervez... Sarah McLachlan ma mai calmeaza cu "Worlds on Fire", si in capusorul meu lumea continua sa arda de vie. Un mesaj de la Alina ma scoate din nou din terminal si stau cu ea vreo 30 de minute... (ceea ce imi da o scuza sa ma inchin din nou la Adium si sa ma minunez cum e cea mai tare chestie de la Bon Jovi incoace) parca o vad la ea in camaruta, si imi doresc atat de mult sa fiu langa ea, numai langa ea, singurul om care intelege cum imi arde lumea... incep sa imi dea lacrimile, am senzatia aia tampita de vis, ca e in fata mea dar nu o pot atinge... apoi ma face sa rad, si iar rad si plang in acelasi timp... Alina se duce sa se culce, programul tot nu compileaza, ma doare capul si as vrea sa fumez o tigara... linuxistii au disparut, e trecut de 7 seara si am ramas singura in birou. Pe geam soarele e bland, apusul e dulce, dar adanceste melancolia... stay close to me while the sky is falling... Imi strang toate alea si ma pornesc spre casa... din nou confund Milford cu Parker si ajung nu stiu unde, apoi mai merg vreo 15 minute pana imi gasesc apartamentul. Linistea din casa ma doare... deschid frigiderul - multe sticle de apa, si multe cutii de Cola. Si cam atat... torn ceva cafea in cana... n-am chef de nimic... o ora mai tarziu, programul compileaza.. era atat de simplu, rookie mistake.. nah, nu mai am chef sa ma mai enervez... bine ca merge...

De ceva vreme ma gasesc ratacind printr-o lume destul de paralela... acasa parea intr-un trecut prea indepartat sa imi amintesc... stiu ca asa am facut si toamna trecuta, cand am venit prima oara - la inceput sunt mereu evenimente care nu ma lasa sa ma gandesc la casa... o vreme m-am descurcat foarte bine pentru ca aveam senzatia ca asa m-am nascut, aici, singura pe lume, ducandu-ma la servici si mancand orez la Union... dar pe masura ce rutina incepe sa se instaleze, cetatea incepe sa cedeze sub presiune, zidurile incep sa se crape, si incepe sa intre apa... si stiu din experienta ca prabusirea si inundatia sunt inevitabile. Am imaginea aia din Jurassic Park cand tremura paharul... Gandul imi zboara aproape mereu la toamna de acasa, si as da orice sa vad doar o dupa-masa de toamna la mine in curte, atmosfera aia de melancolie, soarele portocaliu care se scurge pe frunzele teiului, catelul care doarme lenes sub mar, copiii care merg la scoala din cartier... asteptand-o pe Alina... ma gandesc tot mai des la mama, la Alina, la toamna de acasa... e clar ca vin dinozaurii... si mi-e teama ca si de data asta va fi prapad si ca proprii mei dinozauri ma vor calca in picioare...

E noapte deja si chiar sunt obosita... si as vrea si ar trebui sa dorm... dar nu ma lasa dinozaurii...

Mi-am gasit refularea in ceea ce se numeste "shopping", si mai ales prin cateva noi obsesii (posete si lumanari) adaugate vechii obsesii pentru pantofi. Si asa banii de televizor s-au dus pe o poseta, iar frigiderul e gol pentru ca la walmart am cheltuit toti banii pe haine de care nu aveam nevoie. Tocmai am terminat de spalat bucataria dupa un nou dezastru culinar - am incercat sa fac ceva interesant cu niste spaghete, singurul lucru mancabil din casa. Mereu curatatul dureaza mult mai mult decat gatitul... asa ca zic slava cerului pentru restaurantul chinezesc de peste drum. (eu chiar numai orez mananc de la o vreme... hm...) Revenind - nici aceasta bucurie imensa de a imi cumpara dulci nimicuri nu e ceva pe ce ma pot baza... Baton Rouge nu e New York City, si in curand orice poseta din Baton Rouge, fie o am, fie nu imi place... deci in scurta vreme inca un refugiu va fi disparut. Iar amintirile de acasa, vocile calde ale celor dragi, incep sa imi patrunda tot mai mult in fiinta si sa roada bucatele mici din zid...

De la un timp port mereu o caciulita neagra... nu ies din casa fara ea... caciulita a devenit mijlocul meu de aparare impotriva lumii... merg ca un animalutz prin campus, ascult muzica, spun mereu "te iubesc" unei persoane care nu exista, mai aprind o tigara... si sunt exact fata din film, cu tot cu soundtrack si caciulita... si voi care cititi acest blog sunteti spectatorii, si va iubesc pe toti... voi imi tot spuneti ca happy-end-ul e aproape, dar poate voi il cunoasteti pe regizor si poate stiti ceva ce eu nu stiu.

Chinese fortune cookies... ma fascineaza, nu stiu de ce. Mereu am crezut ca daca voi scrie vreodata vreun roman, va fi despre o fortune cookie... Cele doua fortune cookies spuneau "in love you will be happy and harmonious", si apoi "great luck is headed your way"... voi sa-mi spuneti daca stiti ceva de la regizor in legatura cu asta...

Yesterday's news...

Lucrurile au inceput in sfarsit sa se mai normalizeze... a inceput scoala, eu am decis sa imi iau un minor in fizica, si cu tot cu serviciul am mai multe de facut decat mi-as dori. Dar, daca merg bine toate, va fi meritat munca.

Am facut destul de mult voluntariat la spitalul din campus, si am vazut multe lucruri pe care nu credeam ca le voi vedea vreodata. Imaginea spitalului improvizat intr-un stadion m-a socat prin distributia binelui si raului. Parca si Raiul si Iadul au evacuat din cauza Katrinei, si s-au refugiat in Baton Rouge. Pe de-o parte aveam imaginea a sute de oameni loviti de tragedie, lipsiti de orice farama de speranta, privati de demnitate, oameni doborati la pamant ca niste flori calcate in picioare de o gheata murdara, un loc plin de boala, rani, sange, urina, lacrimi si disperare. Si pe de alta parte, aveam imaginea doctorilor si asistentelor si sutelor de voluntari, care faceau cu totii o treaba exceptionala, si se daruiau intru totul durerii omenirii. Zeci de doctori care lucrau pe gratis in ture de cate 12 ore, dormeau pe un scaun pliant timp de 3 ore, si o luau de la capat... a fost poate cel mai impresionant lucru pe care l-am vazut vreodata... La televizor aratau imagini dintr-un New Orleans mort, un oras devenit fantoma in cateva ore, pe melodia lui Springsteen, "My city of ruins", care fusese scrisa initial pentru 9/11. Am trait si sa aud "My city of ruins" cantat despre New Orleans......

Acum ca a inceput scoala avem cu totii impresia falsa a normalitatii. Mai auzim povesti despre studentii din New Orleans mutati la LSU, unora ni s-au anulat niste cursuri, unii avem cunoscuti care traiesc inca tragedia, dar nu am mai vorbit cu ei demult... ce am mai avea de spus oricum?... Am revenit cu totii la grijile normale, scoala, servici, amici, si am pus evenimentul Katrina undeva intr-o cutiuta in podul mintii... a devenit deja o stire a zilei de ieri. Si cu toate astea, pe undeva printre noi, cineva plange, cineva traieste pe strazi, cineva isi plange copii, un copil isi cauta mama, un alt copil spune mereu ca vrea acasa, dar acasa nu mai exista... e mult mai usor sa nu te gandesti, si e mult mai usor sa te prefaci ca nu vezi...