Yesterday's news...

Lucrurile au inceput in sfarsit sa se mai normalizeze... a inceput scoala, eu am decis sa imi iau un minor in fizica, si cu tot cu serviciul am mai multe de facut decat mi-as dori. Dar, daca merg bine toate, va fi meritat munca.

Am facut destul de mult voluntariat la spitalul din campus, si am vazut multe lucruri pe care nu credeam ca le voi vedea vreodata. Imaginea spitalului improvizat intr-un stadion m-a socat prin distributia binelui si raului. Parca si Raiul si Iadul au evacuat din cauza Katrinei, si s-au refugiat in Baton Rouge. Pe de-o parte aveam imaginea a sute de oameni loviti de tragedie, lipsiti de orice farama de speranta, privati de demnitate, oameni doborati la pamant ca niste flori calcate in picioare de o gheata murdara, un loc plin de boala, rani, sange, urina, lacrimi si disperare. Si pe de alta parte, aveam imaginea doctorilor si asistentelor si sutelor de voluntari, care faceau cu totii o treaba exceptionala, si se daruiau intru totul durerii omenirii. Zeci de doctori care lucrau pe gratis in ture de cate 12 ore, dormeau pe un scaun pliant timp de 3 ore, si o luau de la capat... a fost poate cel mai impresionant lucru pe care l-am vazut vreodata... La televizor aratau imagini dintr-un New Orleans mort, un oras devenit fantoma in cateva ore, pe melodia lui Springsteen, "My city of ruins", care fusese scrisa initial pentru 9/11. Am trait si sa aud "My city of ruins" cantat despre New Orleans......

Acum ca a inceput scoala avem cu totii impresia falsa a normalitatii. Mai auzim povesti despre studentii din New Orleans mutati la LSU, unora ni s-au anulat niste cursuri, unii avem cunoscuti care traiesc inca tragedia, dar nu am mai vorbit cu ei demult... ce am mai avea de spus oricum?... Am revenit cu totii la grijile normale, scoala, servici, amici, si am pus evenimentul Katrina undeva intr-o cutiuta in podul mintii... a devenit deja o stire a zilei de ieri. Si cu toate astea, pe undeva printre noi, cineva plange, cineva traieste pe strazi, cineva isi plange copii, un copil isi cauta mama, un alt copil spune mereu ca vrea acasa, dar acasa nu mai exista... e mult mai usor sa nu te gandesti, si e mult mai usor sa te prefaci ca nu vezi...