Sweet surrender

O cafea singuratica la union, nimeni nu e online, si as vrea atat de mult sa vorbesc cu cineva... macar un "hi and bye"... nu astept sa fiu salvata, nu astept sa imi descarc sufletul, nu astept o imbratisare... doar o vorba... dar nu e nimeni online... el trece si ma saluta rece, si ca intr-un film, exact atunci aud in casti "I never would have opened, but you seemed so real to me... so don't tell me I haven't been good to you, don't tell me I have never been there for you, just tell me why nothing is good enough..." Ma copleseste un val de tristete si regret, si melodia continua, si el se departeaza... "just let me try, I will be good to you, just let me try, and I will be there for you, I'll show you why you're so much more than good enough..." E racoare, soarele e dulce si tomnatic... o adiere magaie tandru frunzele unui castan... cafeaua s-a racit, si paharul de carton imi provoaca brusc repulsie... n-o sa ma prabusesc, si nu o sa plang. Dar imi rezerv dreptul sa ascult aceeasi melodie toata ziua, si sa am cea mai pierduta privire din lume...

Oricum nu mai am energie sa ma gandesc la el. Daca ar fi asta singura problema... Intr-o clipa ce pare eterna, imi intorc privirea dinspre apusul care parca imi zgarie inima, si ma intampina zecile de ferestre deschise pe laptop, cu eseuri si CV-uri pentru aplicatii la burse... si imi aduc aminte de toate celelalte probleme mult mai arzatoare... si din nou imi dau seama ca nu imi pot permite sa ma prabusesc acum... trebuie sa imi revin in fire, trebuie sa fac ceea ce am de facut... trebuie sa nu plang. Trebuie sa ma adun, sa ma duc acasa si sa ma apuc de invatat, de lucrat la ecuatie, de scris la aplicatii...

Am abandonat ideea de a ma muta la alta facultate, asa ca lupta se rezuma la a face tot posibilul sa strang destui bani sa raman aici... mi se parea destul de atragatoare ideea unui nou inceput, dar totusi nu cred ca sunt pregatita inca sa o iau de la zero... plus ca am devenit in sfarsit atat de experta in a ignora fantomele Louisianei... Ceea ce incerc sa realizez este mult mai mare decat mine, ma simt foarte coplesita, si ma simt foarte mica... si niciodata nu am fost inundata de probleme de pe atat de multe parti deodata... dar in mod surprinzator, ma descurc mai bine decat m-am descurcat vreodata. Aproape trei luni, si nu am avut nici o depresie, si nici o cadere nervoasa. Sigur ca am momentele mele... aproape zilnic... dar am invatat cumva sa ucid din fasa pornirile catre cadere, si sa nu mai cad... doar ma aplec periculos de mult peste margine, dar deja stiu ce ma asteapta in prapastia neagra careia nu ii vad capatul...

In fiecare seara pe la 8 plec spre casa de la servici, e intuneric, felinarele sunt portocalii, parcarile sunt goale... ghiozdanul atarna greu... drumul e lung... merg privind in jos, inca intorc problema pe toate fetele a mia oara, strang mai tare puloverul peste mine, vantul imi impinge parul peste ochi... dar e ok... sunt ok... sunt ok. Si in fiecare asemenea seara sunt trista, dar increzatoare, si cumva fericita ca am trecut si peste ziua de azi, cu bine. Si stiu ca daca voi rezolva aceasta problema a finantarii, va fi o mare realizare, si va fi realizarea mea... va fi lupta unui om mare, castigata de un copil... si o sa fiu si mai increzatoare in mine...

Inchid laptopul, il bag in ghiozdan, arunc cafeaua, si ma pregatesc sa o iau spre casa... I was good to you.

Acasa... nu e *acasa*... dar e ok... mi-e drag sa vin acasa seara... mi-e drag de noptile pe care le petrec la birou lucrand, la lumina chioara dar calda... mi-e drag de bucataria care e mereu un dezastru si in care nu am ce cauta practic... mi-e drag de cutiile de Lipton de pe frigider, care mereu ma fac sa zambesc si sa ma gandesc la Zookie Cookie... mi-e drag de lumina din frigider care imi lumineaza fata noaptea la 4 cand vreau apa... mi-e drag de vaca rosie de plus cu care dorm... mi-e infinit de drag de fotoliul de 5 dolari... de patutul meu... de scandura cocotata pe o cutie de carton, pe post de masuta de cafea... de zecile de reviste imprastiate pe jos, reviste pe care le cumpar dar nu mai am timp sa le citesc... ador perechile de cizme pe care am dat toti banii de mancare, si pe care nu am unde sa le port... si sunt ok... schimb melodia in ceva mai vesel, si renasc... si nu am nevoie de nimeni, de absolut nimeni... si sunt puternica, si pot sa fac orice... si nimic nu ma doboara... am nevoie sa am "momentele" mele pe parcurs, am nevoie sa imi simt tristetea si cateodata disperarea, dar in final mereu razbat....

Talk about mood swings.

toamna

Dupa multe luni de caldura insuportabila, o toamna melancolica si racoroasa s-a lasat peste Baton Rouge, ca o inserare luminata de un felinar singuratic, pe o straduta laturalnica... Toamna asta e atat de frumoasa incat inclina balanta cu probleme. Ma bucur singura de soarele portocaliu, de lumina curata care se scurge printre crengi, de miile de promisiuni care se scurg o data cu ea, promisiuni ca va fi bine... LSU are totusi un campus superb, oricand gasesti o alee cu pietre asezate aiurea, tivita de copaci in floare pe ambele parti, oricand gasesti o banca sau o scara sub un copac la umbra... mi se face brusc frica la gandul ca ar trebui sa o iau de la zero in alta parte... frica nu m-a oprit nici inainte, si o sa o fac si pe asta daca e cazul, dar nu cu toata inima... am ceva oferte si posibilitati, unele destul de promitatoare, dar inca mai sper ca se va rezolva situatia aici.

De la o vreme, ceea ce ma trezeste in fiecare dimineata este lumina foarte alba care intra pe fereastra. Inca invelita in somn, am senzatia ca e lumina aceea de iarna de acasa, lumina albita de zapada... si zambesc cu ochii inchisi, si ma astept in orice clipa ca Max sa sara pe mine direct de afara, ca un botz de frig, acoperit cu zapada... numai gandul imi da fiori, si ma ascund mai bine sub patura... deja in punctul asta am fost constienta prea mult, si am gandit prea multe ganduri - ma trezesc... cea mai apropiata pisica e la adapostul de animale.

Ce ma enerveaza cel mai tare zilele astea? Mahalagismele. "The he-says she-says bullshit" dus la cotele barfei tipic romanesti. Reactia mea este ca afisez indiferenta, si chiar nu ma afecteaza si nu ma intereseaza barfele in sine. Dar ma enerveaza. Genul asta de comportament reptilian, susotit si ieftin, ma enerveaza extrem de tare si nu il inteleg. Ca atunci cand cineva lasa o cana de lapte in frigiderul de la servici pana se face verde - nu ma afecteaza personal, dar ma enerveaza.

Citatul zilei.
" - But I thought you wanted to live alone...
- I thought I'd like it, I thought I'd have all this time to be alone with my thoughts and stuff... turns out I don't really have that many thoughts..."

Have a nice day

Nici nu stiu de unde sa incep. Saptamanile astea am avut parte de acel "rush" de care nu am avut parte decat in America - viata e imprevizibila, mereu pe muchia unui thriller, dupa nici o zi de respiro mai apare un development la care nu pot sa raspund decat cu "wow, I did not see that coming", si cu cateva ore de mers aiurea ca un zombie si fumat un pachet de tigari... viata mi se intoarce complet pe dos si inapoi in decurs de o zi, adrenalina curge, insomnia doare, pulsul e imprevizibil, cafeina si nicotina improspateaza mintea, Bon Jovi curge prin vene, chitarile electrocuteaza frica, oboseala sugruma singuratatea, si printre toate astea ochii incetosati de nopti nedormite citesc pentru examene. It's hard, it's wearing me out, but I fuckin' love it. I'm living on the edge and it's fantastic. Sunt ca un boxer care dupa o vreme nu mai poate trai fara pumnii in cap de rigoare, pentru ca fara ei nu ar avea satisfactia sa dea si el niste pumni in capul altcuiva si sa castige meciul.

Trecem la ultimul development. Trebuie sa schimb scoala. Din cauza Katrinei si a inghetarii de buget din Louisiana, nu mai sunt fonduri pentru bursa mea. Acesta e probabil ultimul meu semestru la LSU, si nu stiu ce sa fac. In primul rand trebuie sa gasesc cumva, undeva, alta scoala, unde sa primesc o bursa. (voi care sunteti prin state si imi cititi blogul, daca aveti ceva sugestii, they're welcome. Any suggestion will do, cause I have none) Nu am idee unde sa incep sau ce sa fac, dar nu o sa las lucrurile asa. I won't go down like this, I won't let it end like this. Trebuie sa fac ceva, trebuie sa fac ceva major, dar inca nu stiu ce. Mi-am intins toate antenele la prietenii cu connections de la LSU, si astept feedback. Poate iese ceva... Ma tot uit pe net la toate scolile posibile, in seara asta ma apuc sa scriu la oameni cu bani (intai tre sa fac un google search foarte minutios) si... nu stiu, chiar nu stiu. Acum ingrop toate semintele care le mai am in buzunar, si astept cu sufletul la gura sa vad daca iese vreo floare... sau macar o telina. Orice.
In al doilea rand sunt treburile administrative care in general ma omoara atata vreme cat nu am o solutie clara pentru ele - trebuie sa vand mobila, sa gasesc un inlocuitor pentru apartament, ca sa nu platesc chiria aiurea pana in mai, trebuie sa ies din contractul la cablu ca sa nu platesc aiurea pana in septembrie, trebuie sa gasesc o formula sa trimit lucruri acasa pentru ca nu pot veni cu toate in valize, o sa imi trebuiasca alta viza pentru alta facultate, (daca gasesc alta facultate) si omg cate am de rezolvat din mers... si ma coplesesc chestiile astea.

Sunt doua posibilitati aici - prima e ca, impreuna cu toate furtunile si uraganele din lume, si destinul ala al meu se cutremura, pamantul se deschide, placile se ciocnesc si se suie unele peste altele, lava rosie se scurge printre ele, si imi arde pielea doar privind-o; fortele universului rezervate mie se aduna si se rotesc, formand ochiul marelui uragan, cerul se intuneca, se lasa linistea... imi aud respiratia si mi-e frica, totul e haos, si sunt singura in acest peisaj... dar aceasta catastrofa naturala e a mea, e in lumea mea, si nu pot parasi aceasta lume... aceste forte cu care trebuie sa ma lupt sunt ale mele, sunt pentru mine, iar in definitiv muntii se formeaza prin catastrofe naturale. Si va fi greu, va fi o furtuna cum nu am mai vazut, si ma va izbi de toti peretii - dar nici o furtuna nu dureaza vesnic, si stiu ca va veni acel moment cand uraganul ma va lasa jos, si se va indrepta spre vreun ocean sa moara. Si atunci va rasari un nou soare pentru mine, doar ca nu stiu ce fel de soare va fi. Nu am idee cum se va termina povestea asta. Nu stiu daca LSU a fost tot romanul meu american, sau doar un capitol.

A doua posibilitate e ca nu mai e de fapt nici o speranta, ca nu a fost nici un destin maret, ca sunt doar "dust in the wind", ca totul e coincidenta si ca in final nimic din ce construim nu conteaza "in the big picture". Din pacate sau din fericire, e impotriva firii mele sa gandesc altfel si sa las totul balta. Se pare ca in final am ramas un luptator idealist, chiar daca putin mai realist si mai putin smucit. Cand am aflat vestea cea buna, chiar ma asteptam sa ma doboare si ma asteptam sa renunt... poate ca nu o sa iasa nimic si va trebui sa ma intorc acasa, dar macar voi sti ca am cazut pe front, si ca am incercat ce se putea incerca. I'd rather die fighting than fade away, right?

Sunt pe muchie de cutit, nu pot sa dorm, si nu stiu in ce parte o sa cad. Dar mergand pe prima varianta, partea pe care o sa cad va fi cea buna... si totul e spre bine. Continui sa ascult Metallica, cantecul meu de furie de la Eminem, si Bon Jovi, ma mentin in fighting mode, nu ma las sa am caderea nervoasa care pandeste dupa colt ca un hot de buzunare dotat cu 30 de mitraliere, si sa vedem ce iese. Si nu ma simt chiar atat de singura, pentru ca voi sunteti cu mine, si pana la urma am cui spune :)

Si inca o data Bon Jovi are o replica pentru cine sunt eu azi...
I ain't the same scared kid I use to be
I'm gonna live, I'm gonna survive
Don't want the world to pass me by
I'm gonna dream, I ain't gonna die, thinking my life was just a lie