Spring

Mereu cand ma intreaba cineva, eu zic ca anotimpul meu preferat e toamna, vremea preferata ploaia (de acasa :P)... si poate iarna pe locul 2... pentru ca atunci simt ca vremea e in ton cu mine. Dar in fiecare an cand vine primavara simt ca renasc, si poate totusi primavara o iubesc cel mai mult, in secret insa. Aici e primavara de vreo 2 zile, si imi aminteste prea mult de primavara de acasa. Campusul e frumos de tot pe vreme cu soare, si as pune cu bucurie poze pe blog, dar nu imi dau seama unde pot gasi Picasa pentru mac deocamdata :( De cand am venit aici, cand e soarele asta frumos, am momente cand raman blocata cateva secunde in felul in care sorele cade pe o bucata de asfalt... e exact ca acasa... parca as fi pe strada mea, sau pe la Romana. Primavara inseamna pentru mine ca eu si Alina mergem prin Romana sa ne uitam la martisoare, nici noi nu stim de ce, ca nu cumparam nimic, dar cred ca ne place cum arata orasul... Pare mai vesel for a change... E o veche traditie, inca din acea fatidica ora de franceza de acum 5 ani, cand m-am asezat langa ea si am aflat cu stupoare ca citeam aceleasi carti, si am stiut intr-o secunda ca I found my best friend.

Prima primavara in Louisiana, prima primavara fara martisoare, fara privelistea teiului de la poarta mea inviind intr-o explozie de verde, a marului din curtea mea catarat din nou de pisicile redevenite jucause si cu chef de iesit pe afara la alergat. Prima primavara fara iesit la cumparaturi cu mama seara, fara mers la film cu Alina, fara bucatica de strada care se vede de la geamul meu, fara discutat carti cu tata, fara Yuky... Doar cu imaginea soarelui pe asfalt, care intr-un patratel de portocaliu cuprinde ani intregi de amintiri, si de atatea lucruri care imi doresc sa le fi pretuit mai mult atunci cand le aveam.

Pana una alta, viata aici merge putin mai bine. Am reusit sa ma adun, am facut f bine la examene, ma duc din nou la scoala (nu am pierdut nimic oricum, lol) azi incep un nou proiect la servici, de care sunt destul de incantata... Reusesc din nou sa fac ceea ce trebuie sa fac. Zilele nu mai sunt atat de lungi si groaznice, nu mai plang atat de mult, e bine... Dar asta nu inseamna ca e BINE. Inseamna doar ca imi mentin echilibrul incordandu-mi muschii la maxim, intr-o tensiune infernala, intr-o concentrare maxima. Ma mentin pe sarma, pentru ca m-am cam lovit cand mi-am dat drumul. Dar inca o data, nu inseamna ca e totul in regula. Inca nu am luat o decizie in legatura cu ce o sa fac la vara, de fapt la toamna, nu am nici cea mai vaga idee cum o sa iau o decizie vreodata, sau cand. Ce se va intampla dupa luna mai, cand ma intorc acasa, e un mister pentru mine. Ceea ce incerc sa spun e ca varianta de a ramane acasa nu e deloc scoasa de pe tapet, si ca parca nu imi vine sa recunosc ca ma simt ceva mai bine, de teama sa nu imi spuna toata lumea "a bun, vezi, ti-am zis io, deci poti sa ramai acolo!"

Acum sunt de fapt la un curs... usa clasei e deschisa, si chiar vis-a-vis e o baie, unde cineva trage apa incontinuu. Imi vine sa rad si incerc foarte tare sa ma abtin... Mama si tata, stiti de ce rad =))