Amorteala

E incredibil cat de proasta a fost ziua de azi. Era sa ma calce o masina. Era verde pentru pietoni, rosu pentru masini. Acum ca ma gandesc, si ma gandesc fara incetare, nu inteleg cum de nu m-a lovit. Nu stiu daca totdeauna, dar cateodata am niste reflexe extraordinare. Norocul meu, azi am fost la inaltime... In clipa in care am facut primul pas pe trecere, masina (care era evident un SUV aproape cat mine de inalt) a pornit si ea in viteza. M-am oprit instantaneu, dar totusi din cauza socului am ramas pe loc si nu m-am putut da inapoi. A trecut la cam 2 centrimetri de mine. Strada a ramas pustie, si pentru mine s-a depus o liniste absoluta. Cateva minute nu m-am putut misca. Am ajuns pe trei carari acasa, si inca ma simt putin zguduita.

Pe un cu totul alt plan, un prieten care imi era pe vremuri extrem de apropiat, m-a ranit atat de tare incat nu mai pot simti nimic pentru el. De ceva vreme, chiar de inainte sa plec, lucrurile nu au mai fost la fel intre noi, dar nu ma asteptam la o asemenea lovitura. Nu ma asteptam la atata josnicie. Mi-a lasat cu adevarat un gust foarte amar, dar am reusit sa ma controlez, sa nu ma enervez peste masura, sa nu ma supar pe intreaga lume, si sa nu reped pe toata lumea. In mod normal, reactia la asa ceva ar fi grava, dar simt ca nu mai are rost. De foarte multa vreme am renuntat sa ma mai cert cu el, cred ca nici nu mai am puterea pe care o aveam "in tinerete" de a ma certa cu el. Acum daca stau sa ma gandesc, cand ai senzatia ca nu mai merita sa te certi cu cineva, chiar cand persoana o cere, e semn ca ceva nu e in regula. Se pare ca era ceva foarte in neregula. Imi provoaca inca un profund discomfort toata afacerea, dar in general nu pot sa simt decat o infinita amorteala in ceea ce il priveste. De aceea si ascult, din nou, Pink, "Numb". Nu e prima oara cand ascult melodia asta in legatura cu el, dar parca de data asta nu mai e nici o cale de intoarcere.

"I was too deep, can't let you call me just jumping.. At times I would push my feelings aside to let you feel, I'm novocaine, I'm numb and nothing's real... I was weak before, now you make me so numb I can't feel much for you anymore, I gave you my all, my baby, numb, numb, numb.... You called me names, to make me feel like I was dumb, I didn't feel a thing and now I'm gone, gone, gone.."

Am fost surprinsa de mine la faza asta. Cred ca a fost un fel de test... In situatii de genul asta, m-as fi asteptat sa generalizez efectul dezgustator al acelor mailuri asupra intregii lumi, si sa mi se faca lehamite de tot ce e acasa, si sa vreau sa stau aici. Dar, poate am mai crescut putin, sau poate am devenit mai putin idealista (ma indoiesc :P) dar vad ca am incetat sa incerc sa evadez din viata mea, in cautarea unui loc "perfect", in care toti oamenii sa fie asa cum imi doresc eu sa fie, si viata sa fie implinirea tuturor dorintelor mele. Asta mi-a demonstrat ca nu ma intorc acasa asteptand ca totul acasa sa fie implinirea unui ideal. E bine... Poate nu meritam sa aflu in felul asta, dar... incerc sa privesc partea plina a paharului.

Cel mai bine ar fi sa ma culc, si sa sper ca maine dimineata gustul lasat de ziua de azi, se va fi diminuat.