Random thoughts through the last few days

Joi dupa-masa:

Aseara am facut noapte alba, invatand pentru un examen (care a mers extrem de bine) si pe la 9, am iesit sa imi iau cafea. Orasul m-a deprimat la culme. Mi se intampla cateodata asta, aici si acasa, ca orasul noaptea sa ma deprime si sa imi dea un sentiment de teama si singuratate printre oameni. Parca toti disperatii si psihopatii erau pe strada aseara, peste tot numai fete schimonosite, ostile si pline de rautate, lumini orbitoare si colturi intunecate, rasete stridente si zgomote infundate... Poate si oboseala mi-a dat o stare de usoara paranoia...

De vreo 2 saptamani campusul e inundat de omizi. Sunt peste tot, cad din copaci, se tarasc pe drum, se catara pe oameni... iar pe mine ma innebunesc... nu le suport, si mereu am impresia ca sunt pe mine (cu toate ca stiu ca nu au cum sa ajunga la mine in pat) Par putin nebuna cand ma uit mereu stanga-dreapta, ma scutur si imi trec mainile prin par... dar efectiv le urasc... am inteles ca asta se intampla cam o data la 5 ani, si norocul meu... vor disparea cam in 2-3 saptamani, cand voi fi disparut eu deja... Poate inca un semn, daca mai era cazul, ca Louisiana nu imi prieste.

Ziua de azi pare sa inceapa foarte promitator, cu un examen reusit, si ultima comanda pe Amazon rezolvata (un poster cu Bon Jovi, asa gigea cum imi doresc de cand eram la cresa) Pe ziua de azi am de gand sa termin bagajele (din nou :P) si poate mai pe seara sa ma duc la lacuri sa mai fac poze. Daca nu in seara asta, maine seara neaparat!

Joi seara:

Nu am mai fost sa fac poze la lacuri, o sa ma duc zilele astea. Am facut insa curat si bagaje, si rezultatul e ca nu ma pot opri din ras. De o jumatate de ora rad de una singura la mine in camera... rad pentru ca am doua valize cat mine de mari, care fiecare cere tot efortul de care sunt capabila ca sa o ridic de la orizontala la verticala. Rad pentru ca fiecare are bine peste 30 de kile. Si da, rad pentru ca nu am nici cea mai vaga idee cum o sa le car =)) E atat de incredibil cat de mari si grele sunt, ca nu pot decat sa rad. Desi cand ma gandesc ca ma duc acasa, simt ca pot sa car si o persoana in brate, numai sa ajung. O sa ajung eu cumva, dar stiu de pe acum ca va fi un drum extrem de obositor, si ma pregatesc psihologic. Intorsul acasa e mereu cel mai dificil drum, pentru ca pare o eternitate... circa 30 de ore pe avioane si aeroporturi e oricum destul de aproape de eternitate, dar cand mai stiu si ca de-abia la sfarsitul drumului voi fi in sfarsit acasa...

Vineri dimineata:

Ma gandeam cum ar fi sa plec din nou din tara, peste cativa ani. Mi-am imaginat asta in cel mai trist mod posibil, sa ma fi departat de toti prietenii, sa nu fi trait decat dezamagiri pe timpul facultatii, si sa simt ca in sfarsit pot sa plec, pentru ca nu mai las nimic in urma si nu mai e nimic pentru mine acasa... De-abia apoi mi-am dat seama cat de adevarat de trist ar fi... Nu vreau sa fie asa, daca plec din nou, nu vreau sa nu las nimic in urma... Nu vreau sa nu am de ce sa ma despart ca de propria mea fiinta... chiar daca va fi mai dureros in felul asta... As simti ca toti anii care nu au lasat decat pustiu in urma au fost irositi... total irositi... si as incepe sa am regrete... vreau sa am ce sa las in urma, oriunde ma voi mai duce in lume... as vrea sa am ce sa las in urma in Louisiana, ca sa nu mai simt ca anul asta a fost irosit... as vrea sa am de ce sa ma despart aici (in afara de amazon.com) si as vrea ca anul asta sa nu fi lasat in urma numai pustiu si praf...

Vineri noapte, de fapt sambata dimineata:

Ceva teme la fizica, si 2 filme. Unul cu 3 dintre actorii mei preferati, Anthony Hopkins (the dude kicks some serious ass!) Nicole Kidman si Gary Sinise (care mi-a devenit extrem de drag dupa Forrest Gump si The Green Mile). "The Human Stain" e unul din filmele acelea foarte ciudate, care e efectiv o bucatica din viata, si in care asocierea de personaje si evenimente e atat de bizara si imposibila, dar totusi atat de plauzibila, incat la final nu poti gandi nici ca ti-a placut, nici ca nu ti-a placut, nu poti gandi decat "oau.." Nu pot incadra filmul asta in nici o categorie, si nu stiu daca sa il recomand sau nu... E unul din filmele acelea care nu iti ramane in minte ca un film, ci ca o experienta... si niciodata nu poti sti daca sa recomanzi sau nu altcuiva o experienta de genul asta, pe care ai trait-o tu deja cu atata intensitate, incat nu o poti gandi si vedea decat prin ochii si mintea ta... nu iti poti imagina aceeasi experienta prin ochii altcuiva...

Al doilea film a fost unul pe care asteptam sa il vad de 3 luni de zile, "The Final Cut", cu un alt actor pe care il iubesc, Robin Williams. A fost din pacate o mare dezamagire, si n-am inteles nimic din el. N-am inteles care era de fapt mesajul filmului (daca avea unul) si toata intriga mi s-a parut foarte slabuta si trasa de par. Ideea din spatele filmului mi se pare insa in continuare absolut geniala, si probabil ca asteptam un film pe masura ideii si a actorului. Pe scurt, intr-un viitor nu foarte indepartat, poti alege sa ai o chestie implantata in creier, care inregistreaza tot ce vezi de-a lungul vietii, iar dupa moarte, un "regizor" specializat va selecta anumite imagini, filmuletul rezultat urmand sa fie vizionat de familie si prieteni. Se poate tese si filozofa la infinit pe tema asta, a tuturor amintirilor tale prezervate pentru eternitate intr-un sertar...

A fost insa o chestie care m-a pus pe ganduri in filmul asta, ideea ca exista undeva in viata timpurie o amintire-cheie, un eveniment esential, care te-a facut persoana care esti... Sunt printre cei care cred ca suntem in final suma tuturor experientelor noastre, si ca orice lucru, cat de mic, a avut un rol in formarea si cresterea fiecaruia dintre noi. Dar totusi am realizat ca a existat un lucru-cheie fara de care nu as fi eu, un lucru care sta de fapt la baza fiintei mele, si la care ma voi intoarce mereu si mereu; ceva ce a creat o energie, o energie care nu se va transforma, si care va ramane suspendata undeva in Univers, perfecta si eterna. Si prin aceasta energie, voi trai si eu vesnic, suspendata undeva in Univers... Mereu si mereu, ca raurile care se varsa in mare, si anotimpurile care se succeda, eu ma voi intoarce numai si numai la T.