Nervi de primavara

Niciodata cand am scris pe acest blog nu am fost atat de furioasa. Nervoasa. Defensiva. Iritabila. Violenta. Simt ca am atata furie in mine incat ma razbun pe tastele laptopului. Simt ca o sa explodez. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa aud pe nimeni. Ma simt efectiv violenta. Pe oricine vad imi vine sa il iau la bataie. Orice si oricine ma enerveaza. Copacul din dreapta mea ma enerveaza. Masa asta si banca asta ma enerveaza. Pachetul de tigari care se goleste din ce in ce mai rapid ma enerveaza. Nu ajuta nici faptul ca ascult "Lose Yourself" pe repeat de o ora. Furia si enervarea creste in mine cu fiecare fiecare cuvant rappuit de Eminem... fiecare cuvant plin de inversunare si disperare mi se insereaza discret dar sigur in fiecare celula. Furia mea devine organica. E o entitate vie in interiorul meu. Mi-e greu sa o controlez. Nu mai vreau sa o controlez. Nu mai am putere. Nu mai imi pasa. Parca nu mai imi doresc decat sa am cui sa dau pumni. Nici la cine sa urlu nu am. Decat acest blog, si voi cei care cititi. Urlu la voi.

Ziua asta a fost o serie de evenimente, stari si schimbari de stari, care au dus gradat la o frustrare si o manie care deja nu mai are loc in mine. Prea m-au enervat multi astazi. Prea m-au incercat toate sentimentele, premonitiile si ingrijorarile posibile. Cantecul asta trece prin mine acum ca o sina de tren. Cantecul nu mai are un punct culminant, e o linie culminanta, care ma oboseste foarte mult. Imi amplifica starea, punctul meu de fierbere a fost atins demult, iar cantecul nu face decat sa tina oala pe foc. Nu il pot opri insa, daca opresc cantecul asta voi exploda. E tot ce mai poate izola miile de sentimente care ma trec acum.

Cineva mi-a spus azi "welcome to the world of grown-ups, greul de-abia acum incepe." Cu ce drept? Cu ce drept imi ureaza bun-venit in lumea in care traiesc deja de un an de zile? De ce greul de-abia incepe? Pana acum ce a fost? Reactiile astea care ma iau asa de foarte de sus ca "vai ce bine ca ai vazut in sfarsit lumina!" ma calca pe nervi cum nici repetitiile obsesive bacoviene nu ar putea exprima. Nu am vazut nici o lumina, ce lumina ar trebui sa vad? Nu e domne nici o lumina. Sunt eu si masa asta pe care scriu. E copacul enervant din dreapta. Sunt masinile care trec. Sunt celulele mele pline de serul amar al furiei. Sunt zilele si anii care vor urma. Sunt pasii pe care va trebui sa ii parcurg, ca sa trec prin fiecare zi care va veni. Dar nu e nici o lumina pe care ar trebui sau nu sa o vad. Deciziile mele de viata nu le iau pentru aprobarea nimanui. Nu am nevoie de nici o aprobare.
Si nu am chef nici ca decizia mea sa fie primita ca o linistitoare confirmare a deciziilor altora, care au trecut candva prin aceeasi dilema. Adica daca faceam eu pe dos ca tine, insemna ca poate exista si o alta alegere decat cea pe care ai facut-o tu, si... hopa! daca era aia mai buna?? Asa daca aleg si eu ce ai ales tu, ehehe, inseamna ca ai avut dreptate, stiai tu ce stiai... Ce sa zic....
Sa fie clar aici ca ma refer la o singura persoana, care nu e inclusa in comentariile lasate pe blog. A fost cu totul altceva bucuria Loredanei, a lui Alex, a lui Mihnea, a lui Cipi, sau a misteriosului George. (care incepe sa devina una din prezentele acelea binefacatoare venite din neant. Comentariul tau, George, a fost singurul moment de perfecta fericire si liniste pe ziua de azi. Thanks...) Ei nu au pus-o la modul ca "vai ai vazut lumina, ai facut ceea ce TREBUIA" (nush de ce "TREBUIE" sa faci asa, dar ma rog). Ce mi-au spus ei mi-a facut bine si m-a bucurat. Nu am simtit decat prietenie si sinceritate din partea lor, si pentru asta le multumesc.
Sa mai fie clar si ca cine a incetat sa mai discute cu mine cand am decis sa ma intorc acasa, pentru ca brusc nu mai eram "worthy", nu are nici un motiv sa reinceapa sa discute cu mine acum. Nu sunt mai worthy acum decat eram acum 3 zile. Tot aia sunt.

De fapt totul a inceput azi cand am semnat actele pentru scos laptopul din tara. Am simtit ca ma lasa genunchii cand mi-am pus semnatura pe foaia aia. Am stiut ca am semnat un contract mult mai mare. Am semnat contractul vietii mele. Iar cale de intoarcere nu mai este. Spre deosebire de cum eram cand am plecat prima oara, acum aveam o vaga idee in ce ma bag. Dar imi dau seama ca doar cu timpul voi incepe sa diger toate implicatiile. Sunt dominata de o teama si o frustrare ca niciodata in viata. Azi am trecut mereu de la o stare la alta, de la crize de plans si disperare ca nu ma simt in stare de asta, la stari violente de furie, determinare si incredere in mine. M-am simtit cel mai puternic om de pe pamant, pentru ca in secunda urmatoare sa simt ca ma surp sub greutatea care ma apasa.

M-am confruntat azi cu "fantomele Louisianei", care sunt inca prezente, si apoi cu doua exemplare umane de cea mai joasa speta. Mi-am dat seama insa ca oriunde ai fi pe lumea asta, exista o minima cantitate de rahat pe care trebuie sa il inghiti. Rahatul de acasa l-am tot inghitit ani de zile, si nu mai am puterea sa o iau de la capat. Dar nu imi dau seama daca de data asta chiar m-am bagat in over my head.
"I've got to formulate a plot fore I end up in jail or shot
Success is my only mothafuckin option, failure's not
Mom, I love you, but this trailer's got to go
I cannot grow old in Salem's lot
So here I go is my shot.
Feet fail me not, cuz this may be the only opportunity that I got"

Sunt singura. Si mi-e frica, mi-e foarte frica. Mi-e frica de posibilitatea ca nu voi fi in stare de ce va urma. Ma trec atatea sentimente si ganduri care ma lasa fara puteri. Ma gandesc ca ma duc acasa vara asta, ca sa imi ling ranile si sa ma pregatesc pentru level 2, dar apoi imi dau seama ca nu voi putea fi vreodata pregatita pentru ce va urma. Va trebui sa merg dupa ureche si de data asta si sa o iau pas cu pas. Feet fail me not...