Waiting for the storm

Paul Saylor este profesorul meu de matematica, well, unul dintre ei. Daca nu ar fi plecat si el de la LSU de la anul, poate as mai reconsiderat plecarea. E genul de om pentru care vrei sa te muti pe alt continent, si numai ca sa poti sti ca i-ai fost prin preajma de cateva ori. Are cam 70 de ani, dar parca are 20. Emana efectiv bunatate, din punctul asta de vedere imi aminteste de Bono de la U2, care la fel imi da senzatia ca e un on BUN. Ca matematician, este tot ceea ce vreau eu sa devin.

Cateodata, foarte rar insa, traiesti niste momente ca in filme, niste momente perfecte, pe care daca ti le-ai fi imaginat in prealabil, ar fi decurs exact conform imaginatiei tale. Dupa examenul final cu Paul, am mai pierdut vremea prin clasa sa discut cu el, si mi-a aratat pe tabla un algoritm pe care incerca de o saptamana sa il finalizeze, si nu reusea. Eu m-am uitat, am citit, am inteles intr-un final ce vrea sa faca, si am scris pe tabla un rand care a rezolvat tot algoritmul. Am simtit socul pe care l-a avut, si am zambit cu gura pana la urechi cand a exclamat "Brilliant!". De mult nu am mai trait un asemenea moment...

Aseara am luat din nou cina la el acasa. Paul si sotia lui, impreuna inca din facultate, par un cuplu de adolescenti care de-abia s-au indragostit. Nu cred ca am vazut ceva mai frumos. Masa era superb intinsa, cu lumanari, flori si tacamuri delicate de argint. Mi se parea totul ca de revista, si mi s-ar fi parut un sacrilegiu sa pun coatele pe masa. Vin de culoare rosu incins, catifelat si inmiresmat, in pahare atat de fine la atingere, a indulcit si mai mult conversatia. M-am simtit prea norocoasa sa fiu primita cu atata caldura si apreciata la o valoare pe care poate ca nu o am...

Cerul pare a fi pe punctul de a se prabusi sub propria greutate... o sa fie furtuna...