Mixed feelings, on different issues

Am constatat cu oarecare surprindere ca desi atunci cand sunt acasa la mine si imi vad de treaba mea, ma simt atat de bine incat ideea plecarii imi provoaca un profund discomfort, atunci cand ies de pe strada mea si plonjez in Bucuresti, primul gand care imi trece prin cap este "Doamne de as pleca mai repede inapoi in America!". Ieri a fost prima zi cand nu am simtit asta... Ieri a fost o zi superba, linistita, poate primul moment pe care l-am savurat din plin vara asta... Am uitat cat de mult imi place in Laptarie... (stiu ca oamenii cool ii spun 'La Motoare' sau ceva de genul asta, dar cum pe mine ma enerveaza denumirea, nu o voi folosi, duh) Ultima oara am fost acolo cu Alina vara trecuta, chiar inainte sa plec. Eram amandoua triste, si poate de aceea am evitat intr-un fel locul asta...

Asteptand-o pe Alina in fata liceului, m-au trecut multe senzatii ciudate... Totul era neschimbat, toneta de ziare era unde am lasat-o, patiseria arata exact la fel, si vindea aceleasi merdenele, copacii fluturau in vant niste frunze identice cu cele din ultimii 5 ani, aceeasi rockeri faceau naveta de la liceu la scarile TNB-ului... Eu insa nu mai faceam parte din peisaj, asta nu mai era locul meu de 'hanging out', aia nu mai erau copacii mei. Fumand o tigara, am zambit cand am realizat ca imi lipseste fiorul de a fuma in fata liceului, si teama ca ma voi intalni cu profi sau chiar cu directoarea... Vazand diversi liceeni, mi-am dat seama ca liceul chiar s-a terminat pentru mine. Am inteles ca au fost 4 ani incheiati, dusi, si ca nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Poate asta m-a socat cel mai mult. Astia au fost anii mei de liceu, si pentru prima data mi-a trecut prin cap ca as fi putut face lucrurile altfel. Cred ca niciodata pana acum nu am avut destul trecut in spate ca sa ma pot gandi ca as fi putut face ceva altfel. Mi se pare ciudat ca nu m-am gandit la asta pana acum. Mereu aveam impresia ca voi fi adolescenta forever, si ca am atata timp sa schimb lucrurile, sa ma schimb pe mine... Acum insa imi dau seama ca exista tineri care nu erau inca pe lume cand a aparut 'Blaze of Glory' sau 'Enter Sandman', tineri care erau prea tineri ca sa simta febra anilor 90... ca deja se contureaza usor sintagma 'pe vremea mea'.

Ce imi place cel mai mult in Laptarie este cat sunt de aproape de cer. M-am simtit extraordinar cu Alina, am ras, am vorbit despre studentie, am vorbit despre baieti, despre viitor, we laughed when we sang along 'That don't impress me much'.... Acolo sus, am simtit ca pot sa respir, ca pot sa fiu eu, ca pot sa dau drumul la toate franghiile care ma leaga de durere... am simtit ca viata mea imi da un scurt 'time out'. Niciodata nu te poti bucura indeajuns de o clipa. Oricat mi-as spune acum 'sa ma bucur de aceasta clipa perfecta, inainte sa dispara', nimic nu va putea compensa disparitia ei, si o data disparuta, mereu vei avea senzatia ca nu te-ai bucurat destul de ea...

In mijlocul traficului de la Universitate, mi-era dor de aerul curat al Louisianei, dar imediat inspiram adanc briza intoxicanta a Bucurestiului, simtind cum mi se insereaza printre tesuturi, in sange, si vroiam sa o port cu mine mereu.

Intr-o cu totul alta ordine de idei, zilele astea am avut si eu un sentiment despre care am auzit vorbindu-se mult, dar care mi-a fost total strain. Asta pana cand am aflat ca toti prietenii mei americani, sefii mei si colegii de servici, stiau totul despre crucificarea unei calugarite in Romania, in cadrul unui ritual de exorcizare, efectuat chiar de un preot. Sigur ca a mai fost si faza cu taranii care l-au dezgropat pe unu saracu si i-au baut inima sau nu mai stiu ce i-au facut, si faza cu taranii care erau speriati ca au venit extraterestrii, cand era de fapt vorba doar despre luminile de la o discoteca din apropiere, faze care au dat nastere la nenumarate glume la servici, glumele lui William despre romani, OZN-uri si vampiri. Dar am avut un soc cand am aflat ca toti stiau si despre moartea pe cruce a unei calugarite care 'was also named Irina!', care cu siguranta nu va mai fi privita cu amuzament si pusa pe seama ignorantei inevitabile a unor bieti tarani. Atunci am simtit prima oara ca imi e rusine ca sunt roman, si am simtit o punte de netrecut intre mine si ei, pentru ca eu sunt din Romania, iar ei sunt americani. Niciodata pana acum nu am avut senzatia acestei bariere dintre mine si ei. In cazul meu nu exista bariera de limba, si in mare parte nici cea de cultura... dar acum am inteles ca exista totusi doua lumi paralele, care nu au si nici nu vor nimic de-a face una cu cealalta. Incercarea de a face tranzitia de la o lume la alta nu este decat sortita esecului, pentru ca porti intotdeauna pecetea apartenentei si la cealalta lume... si cel mai bun loc la care poti spera este un fel de purgatoriu, spatiul nedefinit dintre cele doua drepte paralele, spatiu care se supune legilor ambelor lumi, chiar daca in cea mai mare parte legile unei lumi le contrazic pe ale celeilalte. Si ce crunta contradictie...