With all my prisons blown to dust, my enemies go free

Ma trezesc dimineata sa ma duc la scoala si la servici... beau prima cafea, fumez prima tigara... arunc o privire prin ziare, gandesc cateva ganduri efemere despre ce citesc... decid cu ce sa ma imbrac... dau telefon mamei... mai fac ceva ordine... imi fac mici notes to self cu ce am de rezolvat in ziua respectiva... fac cateva presupuneri efemere despre oamenii care trec pe langa mine pe strada...
De ce fac toate astea? De ce m-am trezit dimineata asta? De ce am ales sa duc si ziua asta pana la capat?... Care e natura fortei care ma face sa duc fiecare zi pana la capat?...

Metaforic, eu traiesc permanent intr-o statie de autobuz.... statia de autobuz este pe o strada pustie, pe care nu trece nimeni niciodata... nu ma pot reintegra in lume si in societate decat daca parasesc acest loc, dar singura modalitate prin care eu pot parasi statia de autobuz este sa ma urc in autobuz... vine foarte foarte rar... (trebuie ca e in Romania locul asta) Pana acum, in aproape 20 de ani, au venit trei autobuze... numai ca nu au venit asa cum ar fi trebuit sa vina... nu l-am vazut in departarea strazii pustii, apropiindu-se, devenind din ce in ce mai mare... nu, nu a venit nici unul de-a lungul strazii, ci fiecare a venit de sus, de pe cladirea pustie, si mi-a cazut in cap. Recuperarea mea a fost mereu foarte grea. Dar iata-ma tot acolo, asteptand urmatorul autobuz. Am de-ales? Poate urmatorul nu-mi va cadea in cap, desi deja traiesc cu teama ca s-a creat un pattern.

Exista ceva ce mie imi lipseste. E o parte din fiinta mea care imi lipseste cu desavarsire. E numai una, nu poate fi inlocuita prin nimic altceva, si poate ca acum, tocmai prin lipsa ei, imi influenteaza viata mai mult decat ar face-o daca as avea-o. E atat de prezenta prin lipsa ei! Uneori am impresia ca singura diferenta reala intre viata si moarte este faptul ca atunci cand esti viu mai ai inca speranta si posibilitatea de a-ti regasi intr-o zi partea lipsa. Partea lipsa e diferita pentru fiecare... poate fi marea iubire, poate fi ziua in care vei fi presedinte, poate fi ziua in care vei fi mai bogat decat Bill Gates, sau ziua in care il vei intalni pe Spiderman... Nu conteaza... cu totii o avem... unii ar numi-o "scopul vietii", dar e mai mult decat atat... scopuri si sperante si vise avem cu totii multe... asta e mai mult, e peste toate celalalte... e motivul pentru care te trezesti in fiecare zi... pentru ca la inceputul fiecarei zile, speri in secret ca aceasta va fi "ziua"; ziua in care te vei simti pentru prima oara complet... ziua in care va veni primul autobuz care isi va deschide larg usile in fata statiei de autobuz, in care vei fi intampinat de zambetul soferului, si in care vei porni catre lumea in care iti este menit sa traiesti... lumea exista dincolo de strada ta pustie, a existat mereu, vie si frematanda, si te-a asteptat dintotdeauna... dar nu poti ajunge la ea decat atunci cand esti complet... decat atunci cand reintegrezi partea lipsa... decat atunci cand vine unicul autobuz care te poate reda lumii...

Cred ca exista un moment magic in care partea ta lipsa ti se arata pentru prima oara... ai o viziune timp de o secunda, in care intelegi ce este frumusetea... si din acel moment, viata incepe ca o cautare, ca o permanenta si frenetica bajbaiala prin intuneric, in speranta regasirii luminii pe care ai vazut-o o data, demult... singura lumina reala pe care o cunosti...
Ma intreb cateodata daca e posibil cu adevarat sa gasesti vreodata bucatica lipsa... daca nu risti sa incalci vreo lege secreta a fizicii bucatelelor lipsa... Daca aflarea ei este forta care te impinge prin viata, cum vei mai trai daca o gasesti? Daca viata e o permanenta cautare, cum vei mai putea trai dupa ce ai gasit ceea ce cautai? Poate atunci te va impinge o noua forta... poate vei trai pentru lupta de a ramane complet... poate o noua parte lipsa va incepe sa doara... sa doara cumplit...

As putea fi bombardata cu filozofii de doi bani, de genul "priveste partea plina a paharului", sau cu intrebari tampite, de genul "dar de ce nu o iei la picior pe strada aia pustie?" Sigur ca, acum, dupa ce tocmai mi-a cazut in cap cel de-al treilea autobuz, trec printr-o criza asupra careia asemenea lucruri nu au nici un efect. Sunt sigura ca dupa o vreme imi vor reveni in minte scopurile imediate, grijile de scurta durata, si se va atenua efectul. Voi asculta Bon Jovi, voi asculta U2, voi lucra la mate, ma voi vedea cu Alina, si voi simti din nou ca "what you don't have you don't need it now, what you don't know you can feel it somehow, it's a beautiful day"... Poate incepand chiar de maine... Cert e ca azi refuz sa vad altceva decat un mare pahar gol. Nu stiu decat faptul ca sunt tot in statie, si ca nu stiu daca voi mai pleca vreodata de acolo.

O sa-mi treaca.