Illusion

Visul a inceput cu mine copil mic, japonez... ceea ce nu e surprinzator, tinand cont ca tocmai am terminat de citit "Templul de aur" a lui Yukio Mishima. Eram pe un fel de platforma de beton, pe langa care trecea un rau... Eu imi doream sa pot sa merg la scoala, dar era prea departe ca sa pot ajunge pe jos. Mai erau multi oameni pe platforma, asteptand... nu stiu ce asteptau... Deodata apare un mic vaporas... Capitanul de vas arata cu degetul doar trei oameni, pe care ii ia in vaporul lui... Evident ca eu nu eram printre ei, si am inceput sa plang ca nu puteam merge la scoala. Spre mine vine un batran japonez, care se pare ca era un foarte respectat intelept, un mare preot si whatnot... Ridica o mana, si apare brusc un autobuz (!) pe raul care se transformase in autostrada... Batranul ii spune soferului "acest copil te va astepta aici in fiecare dimineata la ora 9, sa il duci la scoala". Astfel am ajuns eu la scoala (care era numai de baieti japonezi, nu mi-e clar ca cautam eu acolo).

Iesind din scoala mea japoneza, observ ca dau de o librarie Barnes and Noble, iar la scurt timp apare Tom Cruise (!!) Eu ii spun ca nu imi vine sa cred ca invat chiar langa un Barnes and Noble din New York City, orasul viselor mele... Se pare ca acum eram eu, cea de acum, nu mai eram copil japonez, si eram brusc in NYC. Eram detectiv in NYC, iar Tom Cruise era partenerul meu (duh). Se mai pare ca tocmai terminasem tura, si ne-am dus pe o plaja. (nu stiu daca exista plaje in NYC, dar trecem) O sa ma opresc aici cu relatarea visului, heh, but anyway... E a doua oara cand il visez pe Tom Cruise... (I'm so not complaining)

Sunt atat de fericita dupa-masa asta cum nici nu imi amintesc cand am mai fost. O fi visul, o fi semnificatia lui care imi scapa... Ascult albumul solo al lui Rob Thomas in timp ce privesc lumea prin geamurile de apa... ploaia asta pare sa spele toate pacatele lumii, si ale mele... miroase puternic a ploaie... feel good songs, sad songs... de cand am descoperit Bon Jovi la 10 ani nu mi-a mai placut ceva atat de mult ca albumul asta... muzica merge mai departe, ploaia cade mereu, ca in Bacovia, iar eu rad cand ma gandesc la visul meu, cand ma gandesc la intreaga mea viata... dupa-masa asta mi se pare atat de grandioasa, cea mai aproape de divinitate experienta pe care am trait-o pana acum, incat orice altceva mi se pare atat de mic... autobuzele mele, America mea, totul mi se pare la mii de kilometri departare, totul e atat de mic, totul ma amuza usor, si nimic nu mi se pare mai mare decat stopii de ploaie care cad prin muzica... I'm not real anymore, I am an illusion............................


P.S. aviz amatorilor: please nu mai luati literalmente chestia cu autobuzele... daca o luam logic, nu cred ca ar putea supravietui cineva daca i-ar cadea 3 autobuze in cap..