no particular title

Iar 4 dimineata... ascult Guns'n Roses, "Since I don't have you"... cainele doarme la picioare... parca m-as culca, dar in patul meu oricum dorm 3 pisici... cantecul asta e incredibil de soft...
Alex ma tot pisa sa mai scriu pe blog, dar ma simt atat de golita pe dinauntru incat parca nu mai am nimic de spus... nu mai am nici mie ce sa imi spun. As si ati fi crezut ca o data ajunsa acasa o sa am atata fericire de impartasit! Wrong. De la o vreme simt ca nu mai am nimic de spus lumii sau mie.

Deseori ma detest pentru ca mi-a trebuit America. Sunt atat de constienta ca nu mai e cale de intoarcere, si imi spun mereu "ce ai facut Irina..." Nu stiu ce imi doresc mai mult, sa nu fi pornit pe drumul asta din start, sau sa fi fost eu o altfel de persoana. Cred ca era toata lumea mai fericita daca eram mai normala... mai putin emotiva... mai putin impulsiva... mai putin incapatanata... as vrea doar sa pot simti mai putin... sa nu mai fiu sfasiata de propriile mele sentimente. As vrea sa fiu mai rece, si sa nu ma mai afecteze totul.

Ah, da... Knocking on heaven's door... this is exactly the mood I'm in... Tot ce mai simt e ca nu mai exist. Ca nu mai gandesc, nu mai simt, si nu mai percep realitatea. Sunt o carcasa goala, si ma intreb unde am disparut. Nu stiu ce e cu mine. Mama put my guns in the ground, I can't shoot them anymore... Am impresia ca vad tot ce e in jurul meu de undeva de foarte departe... simt ca nimic nu mai e al meu... ca nu mai am nimic. I've burned out. Asta s-a intamplat. Ma simt epuizata spiritual. M-am ars la flacara prea puternica, si acum am cazut prea jos ca sa mai pot simti ceva. Si in acelasi timp ma inunda toate cate le simt acum. E ca si cum as fi spus "oh fuck it..." si as fi refuzat sa mai imi traiesc sentimentele. Am refuzat sa le mai dau glas. Le las pur si simplu sa ma devoreze de vie, fara sa mai imi pese. Ca si cum ai avea un calculator atat de stricat incat nu mai are nici un rost sa incerci sa il repari... il lasi singur, sa isi arda circuitele, sa fie mancat de praf si neglijenta, il lasi sa moara. Si nici nu mai poti sa iti cumperi altul. Ala a fost.

Intalnirea cu Alina a fost... nu stiu... am ras ca de obicei, am vorbit ca pe vremuri.. nimic nu s-a schimbat, si in acelasi timp nimic nu mai e la fel. Pentru ca de acum port in frunte warning-ul ca voi pleca din nou in curand. Ca nu mai apartin efectiv de lumea asta. Nu mai imi apartin decat mie. Iar eu nu ma vreau... M-am simtit fericita cu ea, fericita cum nu ma poate face decat ea. Nu puteam sa ma opresc din a privi in ochii ei migdalati, de parca ar fi fost ultimul lucru cu adevarat frumos care imi era dat sa il vad in viata asta. Ma intrebam mereu de ce nu mai pot fi fericita. De ce nu ma mai pot bucura cu adevarat de nimic, de ce simt totul pe jumatate. De ce spirirul imi zace mort la picioare.

Am trecut la Wanted Dead or Alive. Inca o data simt ca Bon Jovi e singurul lucru pe care il am AL MEU, oricat as fi de jos si oricat as fi de singura. De multe ori e singurul lucru care ma salveaza de la prabusire. Zilele astea imi aranjez noile carti in biblioteca de la birou... aranjez cu grija pe un raft cartile de dinamica fluidelor, pe un alt raft cartile de Putnam, pe un altul cartile de informatica... mangai laptopul care imi e atat de drag si ii zic "how you doin' sweetheart..." Pun Bon Jovi, aranjez castile, ma asez la birou, deschid caietul si cartea, si ma scufund in munca. In muzica. Iar framantarile devin zgomot de fundal. Dar sunt acolo, si ma dor. Ma dor mereu. Privirea imi fuge la cana mea verde cu iepurele care zambeste amabil si fericit, dar care de fapt spune "Please Go Away", si zambesc putin. Aud "sometimes when you're alone, all you do is think", iar intunericul din mine intrevede din nou o portita de scapare in mintea mea obosita... reimpart orizontul in patratelele caietului, ma concentrez din nou... vocea lui Jon, care imi e mai familiara decat orice altceva, si succesiunea sunetelor chitarilor, imi tes mintea la loc, si previn descompunerea. Este singurul moment cand gasesc putina liniste, in solitudine, durere si uitare de sine. Dupa o vreme piuie un sms de la Alina... pisica se suie pe birou si cere alintare... intra mama si ma ia in brate... si atunci realizez din nou ca in mine nu mai e decat furtuna. Iar eu am parasit puntea, am lasat carma, si m-am izolat in camaruta capitanului, ca un pirat batran, cu echipajul inghitit de ape... acolo in acea camaruta, muzica blocheaza sunetul de infern al furtunii de afara. La o lampa cu flacara tremuranda, scriu pe un vechi pergament... si uit... dar stiu, stiu ce e afara... refuz sa mai ies de acolo, refuz sa mai imi pese ca marea demonica imi va inghiti in final corabia. Nu mai am de ce sa ma tin, decat de aceste clipe de semi-liniste, cand aud numai muzica si scrijelitul penitei pe foaia mea ingalbenita...