again and again...

Undeva intr-o curte din Bucuresti, cineva sta pe o terasa cu un Macintosh... si scrie... nu stie de ce sau pentru cine... Poate vorbesc prea mult despre laptopul meu, care de fapt nici nu e "al meu" (desi simt ca si el s-a atasat foarte mult de mine) dar asta e, e blogul meu, asa ca scriu ce vreau... Adevarul e ca il iubesc prea mult... ma tot gandesc sa-i dau un nume... anyway, mi se pare cumva ca nuca-n perete acest laptop, la mine acasa, la mine in curte, sub teiul meu... nu neaparat in sens negativ, ci efectiv ca o nuca in perete, si nimic mai mult. Am senzatia ca el vine din alta lume, vine din America... cumva nu se potriveste in peisaj, dar este aici, iar existenta lui nu poate fi negata... el reprezinta partea din mine care a devenit ca nuca-n perete in Romania, partea din mine care vine din alta lume, care vine din America... multi mi-au spus ca m-am schimbat foarte mult in decursul acestui an, cat am fost departe... eu nu constientizez, nu-mi dau seama, pentru mine, eu sunt tot eu... dar trebuie ca m-am schimbat.. trebuie ca exista o noua parte din mine, o parte "Macintosh", a carei existenta nu poate fi negata, nici chiar acum cand stau sub acoperis de lemn, printre flori, pisici, si iarba verde de acasa...

Au fost cateva zile agitate... iar m-am razgandit, si doua zile am lucrat cate 10 ore din culegerea de admitere la Universitate, mi-am pus in ordine actele pentru inscriere, mi-am facut planuri foarte vagi. Urma sa trimit laptopul inapoi cu Razvan, si tona de chestii care le-am lasat la Gab sa le las in aer. M-a tinut trei zile. Cineva mi-a zis de curand ca sunt instabila, iar eu am raspuns foarte ferma ca nu e adevarat, si ca sunt foarte stabila, numai ca imi schimb repede parerea in care sunt stabila. Lol. Ok. Poate ca avea dreptate... in orice caz, nu-mi amintesc sa fi fost asa si inainte... ma deruteaza si pe mine confuzia si dualitatea din capul meu, nu ma recunosc in ea, desi a inceput sa imi devina familiara.

Eram foarte fericita. In cele trei zile in care am crezut ca raman acasa, am cunoscut o liniste si o bucurie care imi devenisera straine... Asta pana cand, in a treia seara, mama m-a intrebat despre un amic care tocmai a terminat matematica la Universitate, si despre care i-am zis ca si-a gasit un job la o firma. Cand mama a zis "a, deci sunt sanse si pentru tine sa iti gasesti ceva", mi s-a facut prapastie in fata ochilor si am decis, tot intr-o secunda, ca ma intorc in America. (pur informativ, unul din motivele "strong" pentru plecarea in America era faptul ca nu am cu ce sa ajung de la mine acasa la Universitate, si ca ar trebui sa merg mult pe jos. Mult mai simplu e sa plec in America. Sau atunci cand vroiam sa dau la Politehnica pentru ca imi placea curtea. Ce ma ingrijoreaza pe mine e ca, atunci cand le spun, eu chiar vorbesc serios.)
De ce intotdeauna decizia cea mai grea de asumat e cea buna? A urmat o zi in care am simtit ca urasc pe toata lumea, si am vrut sa sterg blogul si sa nu mai vorbesc cu nimeni niciodata. Acum m-am mai calmat. Dar nu foarte tare. (De la o vreme observ ca ma salbaticesc tot mai mult. Niciodata n-am fost eu foarte sociala, dar acum... perspectiva de a petrece timp cu oricine in afara de ai mei si Alina, ma ingrozeste, nu vreau sa vad si sa aud pe nimeni....)

Imi amintesc cum era cand era si Gabri acolo. Gabri era studenta in Timisoara, chiar termina facultatea, si a venit sa lucreze la cct vara trecuta. Si acum imi amintesc cand stateam la coada la viza in Bucuresti, cred ca erau 200 de oameni acolo, iar eu m-am asezat fix langa ea. In mod normal eu nu vorbesc cu strainii, din timiditatea pe care o maschez atat de bine, dar "ceva" m-a facut sa incep sa vorbesc cu ea, o fata cu timidtatea nemascata, si care la 23 de ani parea sa aiba 17. Dintr-una intr-alta, ("a, si tu pleci tot in Louisiana? a, si tu tot la LSU? ce?? la cct?? cu Ed si Gab??") am descoperit ca aveam aceeasi destinatie, si ca ne asteptau acolo aceiasi oameni. Extrem de straniu. Ne-am reintalnit de-abia in Louisiana, doua speriate de bombe, si cele 2-3 luni cat a fost acolo, am stat la ea in apartament (in timp ce la camin, valizele zaceau inca nedesfacute sub pat, iar colega de camera se intreba daca eu chiar exist sau nu) Au fost niste luni superbe, cand nu am simtit departarea de casa, si in care m-am simtit extraordinar. M-am simtit un "ratacitor fara casa", dar la modul romantic si frumos. Stateam in aceeasi camaruta, dormeam in acelasi pat, imprumutam haine una de la alta fara sa mai intrebam, peste tot eram inseparabile, la servici radeam mereu impreuna si comentam pe chat... mereu ciripeam cate ceva, ne sprijineam una de alta, pentru ca la amandoua ne era la fel de greu... dar cat eram impreuna, nu ne era greu... inainte sa adormim noaptea tarziu, vorbeam ore in sir in pat, cu lumina stinsa... adoram accentul ei ardelenesc, pe care l-am adoptat si eu o vreme, pentru ca numai cu ea mai vorbeam romaneste... o sa tin minte toata viata drumul de un minut de la apartament la un magazin, cum mergeam noi doua, razand, seara pe la 10, si ne intorceam atat de mandre ca venim acasa cu pungi maro de hartie, cum vazusem prin filme. Oricand vad o piscina, ma gandesc la ea, si la seara in care am stat cu orele in piscina si am vorbit. Pare din alta America perioada pe care am petrecut-o cu Gabri.

In dimineata in care a plecat, m-a lasat sa dorm, si i-am zis cumva din somn la revedere... De-abia cand m-am trezit am realizat ca nu s-a dus la servici inaintea mea, si ca atunci cand o sa intru zambind in student room, asteptand sa o vad la biroul ei si sa o iau in brate, ea nu va fi acolo. Am plans o ora "la noi in camera", mi-am strans cu greu toate de pe acolo, si am aruncat zeci de "ultimi priviri" inainte sa incui acea usa pentru ultima oara. Si de fapt, cand am stat la Gabri m-am indragostit eu fara leac de Apple, acest laptop a fost al ei... cand am cerut un apple la servici, (si, surprinzator, mi-au si dat) am fost atat de fericita ca mi l-au dat pe asta, care a fost al ei, care a fost cu noi in acele doua luni... tastele pastreaza inca atingerea ei, si au suspinat impreuna cu mine la amintirea rasului ei de copil.

Atunci cand a plecat Gabri, m-am plimbat ca un zombie cateva zile. Atunci m-am trezit cu adevarat singura, mai singura decat fusesem vreodata, si a inceput sa imi fie atat de frica si urat... si de atunci, singura am ramas in America. Voi locui in acel apartament, singura, pentru ca nu mai am o Gabri, nu va sti nimeni unde stau, nu va veni nimeni in vizita, nu va veni nimeni sa ma ajute sa car mobila, nu va veni nimeni sa vedem un film impreuna, nu va veni nimeni sa gatim cina impreuna, sau doar ca sa vorbim. Nici nu stiu pe cine as putea sa rog sa ma duca cu masina la WalMart sa-mi iau ce-mi trebuie. Aici ma gandesc ca poate am facut o greseala cu apartamentul; macar in camin, chiar daca nu vorbeam si nu cunosteam pe nimeni, stiam ca in camera alaturata exista cineva care respira si traieste. Si cativa stiau ca stau in East Laville Hall, pentru ca toata lumea stia unde vine asta, si nu trebuia sa fie neaparat interesati de mine si unde locuiesc eu. Pe de alta parte, parca e si mai dureros sa te simti atat de singur in mijlocul atator oameni.

In stanga mea, un pisoi coboara foarte concentrat de pe acoperis, via cais, si pare foarte grabit... pisoiul asta mereu are ceva de mesterit... catelul bezmetic vine pana la mine, imi da un pupic, si fuge in casa sa latre la vecini - e un catel foarte curajos. In mijlocul la toate astea, zambesc si eu, inchid ochii si as vrea sa inchid pleoapele peste clipa asta, ca sa o am mereu. As vrea sa stiu care e vantul care ma poarta si ma cheama sa "plang prin tari straine", cum zicea Gabri, si de ce, incepand de august, am ales sa redevin fiinta pierduta si singura, care poarta in portofel poza cu catelul in brate la tata, care mereu are ca background la laptop o poza de acasa, care da mare parte din salariu pe cartele telefonice, care scrie blog si care asteapta sa treaca....

O data pentru ca nu mai pot da inapoi, dar si din cauza a ceva ce vine de dincolo de mine. "Wild is the wind"....

Am revazut camera Alinei... am revazut peisajul intregului Bucuresti inecat in apus, de la geamul ei de la etajul 7. De-acolo de sus, nu se vad pacatele orasului, nu se vede jegul, amaraciunea si tristetea acestui oras. E o priveliste pe care o iubesc, cea de la geamul Alinei, si am prins si un apus superb... Imaginea Alinei asezata pe geam, privind afara la soarele insangerat, m-a lasat fara grai, era asa frumoasa ca ma durea sa o privesc... Ma durea cat de mult o iubesc si cat imi e de greu sa plec de langa ea. Am urmarit impreuna acel apus, in tacere deplina, pentru ca deja stiam amandoua ce ne asteapta din august, nu mai exista fiorul necunoscutului, ci doar intrebarea obsedanta "cum o sa rezist?"

Cand soarele a devenit doar un punct rosu fosforescent ascuns dupa cupola unei biserici, si cand a disparut si acel ultim punct, am avut senzatia ca ma rup in doua... si mi-a venit in minte replica lui Louis din "Interviu cu un Vampir" - "in acea camera nu a murit o femeie, ci a murit ultima farama de umanitate din mine". O data cu acel apus, am simtit fizic cum a murit inca o particica din mine, nu ultima, dar... inca una... si mi-e atat de teama ca intr-o zi, va muri chiar si ultima farama din iubirea care face departarea sa doara infernal... intr-adevar, atunci voi fi imuna la durere, dar si la orice altceva, din pacate...