Ploaie si musc alb

Intotdeauna ma afund si ma uit pe mine in monotonia si "nimic specialul" zilelor care se scurg, una dupa alta, tamp, ritmic, fara incetare, si fara pauze de "stop and smell the roses", pana ajung sa accept, constient sau nu, ca sunt blocata intr-un punct. Ajung sa cred ca "destinul" ala maret in care credeam pe vremuri, nu exista, sau daca exista, s-a impotmolit... E undeva intr-un maldar de moloz, si nu se mai misca... cu cat mai trece vreme asa, vreme "cu nimic speciala", incep sa ma indoiesc de capacitatea Destinului de a mai invia, de a-mi mai aduce ceva nou in cale... pana cand, in final, tot ce stiu e ceea ce vad, aceleasi lucruri, aceleasi actiuni, aceleasi mici placeri, aceleasi mici (a se citi "mari") dezamagiri... in final, sunt convinsa ca "asta a fost", ca aceasta multime finita si limitata de obiecte, persoane si experiente, e tot ce va mai exista pentru mine... nu-mi mai pot imagina ceva nou... ah, dar asta e intreg jocul Destinului, my friends... Destinul asteapta in liniste, in umbra si rabdare, sa ajung in acest stadiu... si atunci se misca...

Obisnuiam sa cred ca nu pot scrie cand sunt fericita, ca nu am inspiratie decat cand sunt trista sau deprimata, si ca in general nu se pot spune multe despre fericire... fericirea e la fel pentru toti, imi spuneam eu, toti o vad in tonurile aceleiasi culori, depresia insa, tristetea si starea de rau sunt cele care ne dau statutul de unicate... Poate e asa sau poate ca nu, poate am fost prea influentata de Cioran, sau poate ca in general sunt eu deprimata... si poate ca de maine voi reincepe sa gandesc asa. Cert e ca in seara asta sunt fericita, dar e o fericire de dincolo de fericire, de dincolo de mine... nu se coboara din mine, ci in mine, nu stiu de unde, dar ma umple si ma inalta, ma face sa zambesc fara un motiv anume, imi alunga grijile si imi alunga negativismul atat de caracteristic.... Foarte rar ma simt asa, foarte rar... foarte rar simt fericirea atat de complet, liber, fara constrangeri, si fara teama ca va disparea.... foarte rar fericirea ma umple in totalitate, pana cand simt ca sunt indeajuns de fericita, ca nu imi trebuie mai mult... poate de aceea nu simt acea ingrijorare ca se va termina, sau ca nu va avea o continuare, pentru ca e indeajuns de mare acum, incat sa nu ma gandesc ca vreau mai multa....

Daca as fi vazut un film cu ziua pe care am trait-o eu azi, as fi plans... As fi plans ca la "Dragonfly", ca la "Cold Mountain"... si ar fi fost un film superb... acum parca imi vine sa ingenunchiez si sa plang in fata propriei mele fericiri... a fost prima zi in care am gandit ca toti pasii pe care i-am facut pana acum in viata, i-am facut pentru a ajunge la aceasta clipa... m-am intrebat mereu cum e sa simti asta... Ca intotdeauna, Destinul mi se arata ca o mare mare surpriza, si apare din locuri in care nu m-as fi gandit vreodata ca se ascunde. Zambesc si acum cand ma gandesc ca intr-adevar, daca e sa fie, se intampla. Imi dau seama acum ca toate incercarile mele de a gasi aceasta fericire au fost fortate, au fost impotriva curentului care ma poarta spre fericirea care imi e harazita numai mie... iar ziua de azi mi-a demonstrat ca exista totusi acest curent, ca exista un loc in care mi se vor innoda toate firele... cel mai important, mi-a demonstrat, atunci cand nu mai credeam, ca Destinul imi mai rezerva inca multe surprize, si ca Fericirea exista. Si am senzatia ca o sa ma tin multa vreme de acum incolo de senzatia asta... Inca o ancora care mi s-a aruncat atunci cand ma scufundam...

Totul a fost atat de perfect azi, incat am senzatia aia de minunare si de realizare a Divinitatii pe care o am cand privesc la microscop niste celule divizandu-se, ascunzand in micimea lor secretele de nepatruns ale Vietii... realizez ca e ceva care ma depaseste, care vine de "dincolo", dar cumva nu imi fac griji ca nu cunosc secretul, si nici nu vreau sa il aflu, doar ma bucur ca exista.... si ca orice ar fi, functioneaza...

Urma sa fie doar o alta zi, oarecare, stearsa, lucram de zor la ecuatiile mele, si ma bucuram ca ploua... deodata, mama ma cheama la telefon. Si nu era Alina. Suspect. Era un foarte vechi amic, la care nu ma mai gandisem de multa vreme, si care in orice caz nu ma asteptam sa ma sune. Nici nu stiam ca are numarul meu de telefon. Si contrar ploii de afara, care ar face pe oricine sa dea inapoi, vroia sa ne vedem... hm, sa fie si el un visator care iubeste ploaia?... aveam sa descopar ca da... aveam sa descopar pe cineva care a fost mereu acolo. Totul a conspirat la perfectiunea acestei zile, de la vremea superba (din punctul meu de vedere) pana la oras... Am ajuns sa detest sa ies prin Bucuresti, mai ales in zilele toride de vara, in inghesuiala de figuri dubioase... inghesuiala ma face sa ma simt atat de singura si pierduta... azi insa nu a fost cald, si orasul era aproape pustiu... ploaia, care cred ca ma iubeste la fel de mult cat o iubesc eu, i-a ascuns pe toti in case, pentru ca orasul sa fie in seara asta numai al meu si al lui. Am fost pentru prima oara in campusul Politehnicii, si in Regie, si trebuie sa recunosc ca mi-a placut mai mult decat LSU. Mi-a placut mai mult decat orice alt loc pe care l-am vazut vreodata, m-am indragostit de aleile cu pietre neregulate, de copaci, de cer... chiar nu am idee de ce mi-a placut atat de mult, dar mi-a sclipit ideea de a ma intoarce la anul si sa dau la politehnica, numai pentru aleile alea... dar asta in alt post. Viitorul nu ma preocupa in seara asta.

Totul in jurul nostru era practic pustiu, eram doar noi si ploaia, si aleile tivite de copaci, si frunzele ingreunate de apa, si cerul coplesitor care cadea peste noi, intr-o simfonie de picaturi... ne-am plimbat ore intregi, zile si ani, ne-am plimbat intr-un spatiu fara definitie, pe niste carari lipsite de rascruci... cu el m-am simtit ca un copil, m-am simtit feminina, m-am simtit frumoasa, mi-am permis sa ma simt fragila pentru ca simteam protectie, mi-am permis sa zambesc zambetul secret... plimbare lunga prin apa, in sandale cu tocuri inalte, cu parul liber, ud complet, cu rochia uda, mi-era frig, dar prezenta lui ma incalzea, iar durerea frigului si oboseala tocurilor deveneau placute ca niste mangaieri...

M-a socat cand a observat ca de fiecare data cand urma sa luam o masina, ma pregateam din timp si imi scoteam bilet din geanta cu mult inainte, cand troleul inca nici nu se vedea... nimeni nu a mai observat asta.
Si m-a socat cu adevarat mai tarziu.... eu niciodata nu am avut o pasiune pentru parfumuri, nu m-au atras foarte mult... asta pana am descoperit White Musk, parfumul care ma innebuneste, pe care il ador, unica mea iubire in materie de parfumuri... dar ce iubire! Chiar ieri ma imbatam cu White Musk, cand m-am gandit ca ceva ce m-ar bucura cu adevarat la un barbat ar fi sa ma intrebe ce parfum port... si sa ii placa White Musk... nici asta nu a mai observat nimeni... pana azi... nimeni nu a mai obervat White Musk... pana azi....

A fost perfect... pentru ca el are un suflet apropiat de al meu... pentru ca e si el un artist si un visator... pentru ca e tot ce n-au fost cei de dinainte... pentru ca m-a condus acasa... pentru ca a stiut cum sa ma tina in brate... pentru ca in momentele de liniste stiam ca se gandeste la mine... pentru minutele din fata semaforului in care nu am vorbit si nu ne-am miscat, ci doar ne-am bucurat in liniste ca stateam unul langa altul... pentru ca m-a luat de mana cand treceam strada, un gest de care intotdeauna am simtit nevoia, dar pe care nu l-a facut nimeni pana acum... pentru ca in sfarsit nu mai imi e dor de mine...

Am trecut peste un pod... un pod care nu stiam ca exista in Bucuresti... e posibil sa nici nu existe... la cat de mult a conspirat acest oras la ziua asta, nu m-ar fi surprins sa descopar, uitandu-ma in urma, ca podul disparuse... ca aparuse din neant doar pentru noi, pentru ca el sa ma ia de mana sa-mi alunge teama de inaltimi...

Pantalonii de trening mi s-au parut rupti din Rai cand am ajuns acasa si nu mai imi simteam picioarele inghetate... parul mi s-a uscat, miroase a ploaie, si ii simt magaierea moale... si chiar si acum, cand stau pe canapea cu laptopul in brate, in pantaloni de trening si tricou, scriind si ascultand U2, ma simt inca frumoasa, in lumina acestei zile parfumate cu ploaie si White Musk...

Intr-o noapte au trecut niste pescarusi deasupra casei mele... cerul noptii era negru, dar pescarusii se vedeau perfect albi in zborul lor, mai frumosi si mai inalti decat stelele... Nu stiu daca il voi mai vedea vreodata pe M., e foarte posibil sa nu... e foarte posibil ca el sa fi fost doar un pescarus grabit peste cerul unei nopti de vara. Dar ceea ce conteaza pentru mine e ploaia de azi... faptul ca mi-am reamintit cum se simte fiorul... faptul ca mi-am reamintit cum e... cum e sa vina de la sine... faptul ca zambesc inca zambetul secret, in timp ce Bono zice "blue eyed boy meets brown eyed girl - the sweetest thing".... faptul ca, indiferent de destinatia lor, imaginea pescarusilor ramane cu mine, si imi revine in minte in orice noapte cand privesc cerul....