Insomnie in Mexic

Mor de oboseala, dar totusi nu dorm... ma simt putin ca Pacino in "Insomnia"... la televizor e ceva film cu impuscaturi in Mexic.. Johnny Depp si Banderas - recunosc ca mai trag cu ochiul sa admir peisajul, dar nu aud nimic... sunt inconjurata de fire, cum stau acum in pat, firul de la laptop, firul subtire al castilor care ma face sa par un fel de server de insomnie atasat laptopului... ascult foarte tare un concert Fleetwood Mac, "Everywhere" pe repeat de o vreme... am inceput sa pot sa scriu fara sa ma uit la tastatura, in sfarsit, asa ca in mare trag cu ochiul la filmul fara sonor... ma fascineaza, Banderas atarnat de o cladire in Mexic, pe muzica de Fleetwood Mac. Impuscaturi si lupte care nu fac zgomot, zbierete de moarte prinse din zbor de o mana invizibila, prinse ca un sarut suflat de iubita din propria palma, inainte de a se auzi ceva... imi dau seama ca idiotenia filmului e dincolo de orice limita, din ce mai citesc din subtitrari... daca nu ar fi subtitrat... as putea presupune ca de exemplu in scena de acum... Depp si Banderas stau la o cafenea in Baton Rouge, si discuta despre nota mea la psihologie... din subtitrari imi dau seama ca e vorba de cu totul altceva... a aparut Enrique Iglesias, care mi se pare ca seamana enorm cu Alex Brie, desi E.I. ma enerveaza la culme si mi se pare vulgar, pe cand Alex nu imi lasa nici una din aceste impresii. Si totusi seamana. Ce rezulta? Imi devine Alex mai antipatic, sau E.I. mai simpatic? Sau ramane fiecare in borcanul lui, si asemanarea e calificata ca o simpla coincidenta irelevanta? mai degraba ultima varianta... de fapt E.I. nici nu are un borcan propriu, pe cand Alex are. Depp impusca diversi fara nici un scop, iar mie imi vine in minte imaginea unui laborator prafuit al unui mad scientist, in care peretii sunt tapetati de rafturi in care se afla sute de borcane, toate pline de praf si panze de paianjen. Cam morbida metafora pentru amintirile mele, dar si filmul e morbid.

De fapt nu intentionam sa scriu nimic din toate astea, aveam cu totul alte idei, dar se pare ca am cazut intr-o oarecare transa, si scriu tot ce imi trece prin minte. Am schimbat pe Mark Knopfler. "it's hard to find love anywhere..." Chitara lui Mark Knopfler e atat de unica incat parca e alt instrument, inventat de el in secret. E incredibil sa poti sa te joci asa cu un instrument si sa il faci sa vibreze intr-un sunet pe care nimeni altcineva nu il poate reproduce. S-a terminat si filmul. Daca nu faceau HBO non-stop, poate reuseam sa adorm. Asa, intr-o noapte de insomnie si nepasare, atractia de a privi fix la niste imagini miscatoare dintr-un film, ascultand melodiile din alt film, neintelegand nimic din nici unul... ce pot sa spun, e o atractie irezistibila... de a te preface ca poti sa-i dai timpului cu tifla, pierzand-ul drept razbunare ca a trecut prea repede...

Deja pot sa spun ca maine plec. Yay. Nu inteleg de ce fac chestia asta - si anume ca orice as face, si oricat as incerca, nu pot sa ma fortez sa ma simt ca plec. Imi fac bagajele, dar parca mi-as face ghiozdanul pentru liceu. Plec de acasa dar ma simt de parca as pleca la scoala intr-o zi de septembrie. Pe drum spre aeroport, in masina parintilor, ma port de parca am merge la Carrefour. Visez diverse pe muzica de la radio, iar cand vad cate un avion pe pista, ma gandesc tot cum ma gandeam si la 10 ani - "oau, un avion... oare cand o sa ma urc si eu intr-un avion, ca sa plec in America?" dar apoi imi mut gandul, caci e un vis prea indepartat. Chiar in aeroport, astept calma sa pot sa intru, desi deja pe atunci incep sa ma panichez putin, simt ca e ceva in neregula. De-abia in momentul in care eu am trecut deja de partea cealalta... cand stiu ca daca ma voi intoarce cu spatele, si voi merge in directia "inainte", n-o sa-i mai vad pe ai mei o foarte lunga perioada de timp. Atunci realizez ca am repezit-o pe mama cand mi-a spus ca o sa-i fie dor de mine, ca mereu am evitat sa o alin pentru ca era prea dureros pentru mine, ca nu am luat in brate toate pisicile inainte sa plec de acasa, ca nu am petrecut destul timp cu nimeni, ca nu am mai aruncat o ultima privire in camera mea... de fapt realizez ca nimic din ce am facut inainte sa plec nu am facut ca pe o "ultima oara", realizez ca nu mi-am luat la revedere de la nimic... sigur ca asta poate fi si bine, si rau... e bine ca "traiesc clipa", atata cat e, si nu ma gandesc la despartire, dar... cand despartirea e deja in trecut, clipa imediat urmatoare inseamna prabusire, e ca o palma puternica peste obraz... ca de la o veche biserica aud sunand clopotele care anunta ca viitorul a venit. Si regret - regret ca nu am facut nimic ca pe o "ultima oara"... (sigur ca prin "ultima oara" inteleg ultima pana la iarna...)

De ce avem asa o mare nevoie de a ne lua la revedere? Cand cineva drag paraseste aceasta lume, primul gand si primul regret al celor ramasi in urma este ca nu si-au luat la revedere... primul meu regret cand plec este ca nu mi-am luat la revedere asa cum trebuia... de ce? poate pentru ca in subconstient ne dam seama ca orice despartire poate fi si ultima - deci trebuie sa ne asiguram ca orice s-ar intampla, oricat timp ar trece, oricate lumi sau oceane ne-ar separa, fiecare pe partea lui de lume, stie ca undeva pe "partea cealalta" exista o fiinta iubita, care la randul ei ii iubeste, ca orice gand de dor are un ecou care se intoarce asupra lor, de oricat de departe.

De aproape doua luni mi se intampla ceva ciudat - aud mereu o voce, vocea mea, care spune "te iubesc", sau "I love you". Aud asta in mintea mea, si nu o spun nimanui anume, nu ma gandesc la nimic in prealabil... uitandu-ma la un film, citind o carte, privind o floare sau cumparand mere in piata - aud deodata "te iubesc". O fraza pe care e clar ca eu o adresez cuiva - dar nu stiu cui...

E timpul sa adorm, "cher journal", cum zice Zookie...