Jurnal de vara

pasare
Originally uploaded by jovi girl.

Scuzele de rigoare pentru vacanta prelungita de la blog...

3 august 2005

La 3:50AM, realizez ca ma uit in oglinda de la baie si ca ma machiez. Nu inteleg de ce. De ce ma machiez la 4 dimineata? Ce m-a apucat? Incep sa ma sterg frenetic cu demachiant, de parca ar sterge impreuna cu machiajul toate problemele si toate pacatele. Ma uit din nou in oglinda, ma uit fix, ma uit prin mine... ochii mei privesc in ei insisi si nu se recunosc... e atat de liniste... imi aud respiratia, imi aud inima batand, ceva imi pulseaza puternic in gat, ma uit fix, ma uit prin mine... privesc fix mormanul de rimele si farduri desfacute, servetelele murdare cu negrul creionului dermatograf, ma intreb de ce sunt acolo, ma intreb ce-i cu mine... oglinda pare sa ma inghita in lumea necunoscuta de dincolo de reflexie... nu ma pot desprinde de atractia ogilnzii, nu pot clipi, privesc doar fix, la o straina, care ma soarbe in lumea ei lipsita de reflexie...


6 august 2005

Ca de obicei imaginatia mea a luat-o razna inainte sa ma intorc acasa, si m-am trezit visand la o vara plina de aventuri, evenimente, prietenie si dragoste traite la cote incendiare, tot tacamul. Nu a fost nici un fel de eveniment major, nici un fel de aventura, "excitement" sau poveste de dragoste. Cel mai aproape de asa ceva, a fost readucerea la viata a unei vechi povesti de dragoste, care din pacate a reinviat mult prea tarziu. El mi-a spus prea tarziu ca vrea sa raman... acum imi dau seama ca a fost singura persoana care mi-a spus "vreau sa ramai in Romania". Pana si aceasta marturisire pentru care pe vremuri mi-as fi vandut sufletul, nu mi-a starnit decat un usor si trecator regret, cateva momente de melancolie si amintiri ale unei alte Irine, care il iubea pe el, in timpurile atat de indepartate ale liceului, un vag sentiment de neimplinire si de "n-a fost sa fie"....putina confuzie... apoi vid... uitare...

Nu au fost evenimente majore vara asta, dar aceste trei luni m-au schimbat mult. Sau poate m-am schimbat cat am fost plecata, si acum observ doar contrastul dintre mine si tot ce e aici - neschimbat si inlemnit intr-un infinit static, alb-negru... Timpul roade incet din mine, slefuind si transformand, lasandu-mi impresia ca el doar trece, nepasator, ca o pisica, fara sa lase urme... dar iata ca lasa urme, oricat de simplu ii este cursul. Aceasta vara a fost ca o carare dreapta, stearsa... nu prea ai la ce sa te astepti din partea drumului in sine, e drept ca orice dreapta, si nu are nici o cotitura care sa te faca sa palpiti. Asa ca mergi drept inainte, si privesti peisajul... dar peisajul, peisajul este cheia... Ajunsa in sfarsit la o rascruce, la momentul plecarii, realizez ca peisajul privit cu atata atentie, m-a schimbat, si nu mai sunt eu...

8 august 2005

Regretul verii – ca nu l-am cunoscut pe Zookie Cookie.
Cea mai tare faza a verii – vaca Fulga…

9 august 2005

Azi am simtit toamna... anotimpul meu preferat acasa... imi amintesc toti anii in care priveam cerul de toamna in fiecare seara, cum tresaream la vederea stolurilor de pasari... de fiecare data o bucatica din mine pleca impreuna cu ele, pentru ca imi doream atat de mult sa zbor de acasa... dar pana si pasarile calatoare nu mai stiu unde e acasa... pleaca toamna si se intorc primavara, dar cine poate spune de unde au plecat pentru prima oara?...
Mi-am adus aminte de Louis azi, cum timp de secole a visat la privelistea oceanului albastru, pe care nu il putea vedea decat pe timp de noapte, apa neagra a noptii... asa am visat si eu la revederea unei zile de toamna acasa, de cand am realizat ca probabil niciodata nu voi mai fi acasa pe timp de toamna... mi s-a implinit dorinta prin ziua aceasta, si am plans si eu cum a plans Louis in fata primului film color... vad inca soarele de toamna. Simt atmosfera unica a naturii obosite si imbatranite, dar care precum chipul femeii iubite, pare chiar si mai frumos la batranete decat in tinerete, pentru ca fiecare trasatura a ei a imbatranit impreuna cu tine, si iti poarta amprenta...

10 august 2005

Ieri m-am trezit vorbind cu cineva si spunand ca mi-e dor America si ca de-abia astept sa plec... m-am trezit gandindu-ma la aleile si castanii din campus, la veverite, la facut poze la lacuri, la cafeaua de $4 la Union, la studentii care asteapta sa intre la cursuri, stand pe jos si tivind toata lungimea holului... m-am gandit la holurile de la servici, m-am gandit la momentul cand intru la Paul Saylor in birou, si fata lui se lumineaza... m-am gandit ca in sfarsit mi-am gasit un "research interest", ecuatiile lui Einstein, si ca va fi minunat sa lucrez cu Horst... m-am gandit la onoarea imensa pe care mi-a facut-o Paul, creand un curs special pentru mine, la care eu sunt singurul student... m-am gandit la onoarea pe care mi-a facut-o insistand sa vina sa ma ia de la aeroport cu sotia lui... m-am gandit cati oameni extraordinari ma asteapta cu reala nerabdare in America... la cate realizari as putea avea acolo pe plan profesional.... la momentul mult-asteptat al mutarii in apartament... la Irina cumparandu-si covor, masa si scaun! m-am trezit rugandu-ma sa treaca mai repede saptamana asta, sa ma sui mai repede in avion... apoi, am ramas paralizata. Cum am gandit toate astea? Eu? M-am speriat... m-am speriat pentru ca mi-am dat seama ca in ciuda oricaror impotriviri din partea mea, am ajuns sa iubesc Louisiana si LSU... poate ca acum sunt si mai in pom decat eram inainte. Macar inainte imi era clar care era personajul negativ - Louisiana era personajul negativ, era locul in care nu doream sa fiu. Acum numai eu sunt personajul negativ. Ma simt vinovata fata de persoanele iubite de aici, pentru ca acum de-abia astept sa le parasesc din nou, ma simt vinovata fata de cei din Louisiana pentru ca imi e atat de dor de casa incat am devenit incapabila sa imi fac o viata normala acolo, ma simt vinovata fata de sansa asta imensa, pe care nu am apreciat-o niciodata la adevarata ei valoare, pe care am injurat-o si am dracuit-o de mii de ori...

Ma gandesc la zilele agitate care ma asteapta, la du-te-vino-ul intre cursuri si servici, la deadline-uri si examene... ma vad venind singura seara acasa, obosita, dar cu sentimentul ca am realizat ceva, si ca efortul meu a avut un rost, un scop, si o finalitate - un sentiment care mi-a fost strain in Romania in toti cei 18 ani cat am trait aici. Niciodata in Romania nu am avut sentimentul ca ceea ce fac are vreun scop, vreo urmare, sau ca face vreo diferenta pentru cineva. E frumos sa faci ce faci pentru tine, si sa ramai doar cu satisfactia ca faci ce iti place si faci bine, dar... deseori nu e de ajuns.

11 august 2005

De ce la mine totul e invers? Se zice ca despartirile si plecatul de acasa devin din ce in ce mai usoare, cu timpul. Astazi a fost ultima zi pe vara asta cand am vazut-o pe Alina. Deseori imi doresc sa fi fost si eu inca un copil crescut in tabere, cu o mie de prieteni dar de fapt nici unul, ma gandesc ca mi-ar fi atat de usor... dar poate ca atunci suferinta ar fi aceeasi, insa de alta natura - as suferi pentru ca nu ar avea de cine sa imi fie un dor sfasietor nicaieri pe lumea asta. As suferi pentru ca oceanul nu mi-ar sopti numele nimanui, ca vantul nu ar purta parfumul nimanui catre mine... as suferi pentru ca nici un om nu ar fi pentru mine "acasa"... as suferi pentru ca lumea ar fi pustie si lipsita de sens daca nu ar exista acel "sufletel din sufletelul meu"... Despartirea de ea este sfartecare, imaginea ei departandu-se imi staruie amarnic in minte, parfumul ei ma obsedeaza, miile de amintiri ale ei ma bantuie... am avut grija sa pun in bagaje tot ce am de la ea, toate scrisorelele, sa pun pe doua cd-uri toate pozele cu noi doua, sa am de backup... am pus wallpaper la laptop imaginea Bucurestiului de la etajul 7... am pus in portofel poza "aia" cu noi... toate pregatirile necesare pentru a lua cu mine tot ce se poate lua... zeci de ultime imbratisari... pentru ca fiecare ultima imbratisare cerseste inca una, doar una... fiecare melodie imi aminteste de ea... fiecare bucatica de nor pufos... fiecare freamat al ploii... cetatile oamenilor vazute minuscule de la fereastra avionului imi amintesc de multitudinea de vise pe care le-am cladit impreuna de-a lungul anilor... acum fiecare urmeaza visul ei, si pe drum invatam ce pret imens are urmarea unui vis...

Departarea de ea este cea mai grea proba la care ma supune implinirea visului american. Dar daca nu ar fi ea, nu ar fi nici visul, nici implinirea. Cand pleci la razboi, pleci cu gandul de a supravietui cu orice pret numai atunci cand cineva pentru care ai fi in stare sa pornesti un razboi te asteapta acasa cu dragoste. Cel mai bine zbori atunci cand vantul care te impinge este iubirea unui alt om. Cea mai puternica forta mi-o trag din gandul ca orice s-ar intampla, si oriunde m-as duce, vocea ei la telefon ma va aduce acasa, si ca macar atat cat voi vorbi cu ea, imi va fi bine. Iubirea pentru ea face dorul sa doara, face drumul prea lung, ma leaga de Romania, face adaptarea in America aproape imposibila, dar in acelasi timp este ceea ce imi da curajul sa plec in America, este ceea ce imi da permisul de zbor catre un ideal, este ceea ce imi da credinta, si ceea ce ma face puternica. E un targ corect pana la urma...

Te sun cand ajung in America...