Rescue efforts, part 2

Cindy este o forta a naturii - natura ia vieti prin fenomene precum Katrina, dar da lumii inapoi aceeasi cantitate de speranta, prin oameni ca Cindy. A raspuns imediat apelului pentru personal medical, si astazi a muncit in spitalul improvizat in campus timp de 10 ore, fara oprire. Puteai sa vezi imediat ca dupa numai cateva minute dupa ce a ajuns acolo, a devenit o persoana esentiala pentru functionarea spitalului. Cand am fost cu Paul sa o luam, era plina de viata si vesela ca de obicei, de parca tocmai ar fi dormit 10 ore. Spitalul era plin de doctori si asistente la fel ca ea, la fel de puternici si de dispusi sa ajute.

Imi amintesc sambata seara cand se anunta furtuna, si cerul meu de Louisiana era negru, efectiv negru de la un capat al infinitului la celalalt, ca m-am intrebat ce *** caut eu in Louisiana, asteptand un uragan! Acum insa ma bucur ca sunt aici acum, ca pot sa ajut si eu macar un milimetru, dar mai ales ma simt mandra sa respir aerul acestei tari minunate, in care oamenii se ajuta unii pe altii intr-un asemenea hal, si in care solidaritatea se combina cu o organizare excelenta, si o administrare eficienta a resurselor. Si nici macar nu e nimic fortat, aceasta fantastica solidaritate americana vine atat de de la sine...

Din nou, ceea ce am vazut asteptand-o pe Cindy a fost un soc pentru mine. Tineri, batrani, copiii si sugari plangeau sau indurau in liniste tragedia. Pe fetele lor se citea disperarea, dar in acelasi timp, o demnitate aproape nelalocul ei... Marea majoritate nu scoteau un sunet, ci doar se macinau intr-o liniste profunda, amintind o viata stearsa de pe fata pamantului de un val imens de apa. Doctorii in uniforme verzi, exact ca in serialele cu spitale, misunau peste tot si nu-si vedeau capul de treaba. Un batran in camasa de noapte zacea inert intr-un carucior cu rotile, cand o doctorita s-a asezat pe vine langa el, l-a magaiat pe cap si l-a intrebat zambind cald, daca i-e bine... batranul a ridicat capul, si parca atunci a privit lumea pentru prima oara, in ochii acelei femei care ii zambea... si a zis "yes ma'am I'm okay..." Doctorii aveau timp sa si zambeasca, si sa imparta mangaieri. O femeie a fost adusa in stare catatonica provocata de soc - nu vorbea, nici macar nu clipea. Pana cand Cindy s-a dus la ea si i-a spus "you're safe, you're ok" si atunci femeia si-a miscat ochii... peste trei ore vorbea, si primul lucru pe care l-a spus a fost "M.A.S.H. It's just like M.A.S.H."......

La televizor e emisiune maraton despre efectele Katrinei, si din cand in cand, moderatoarea opreste imaginile de cosmar, zice "stay with us, we'll be right back after these messages", si incepe o reclama vesela cu niste ursi care danseaza pe o melodie saltareata. E ironic. E trist. E asa cum e. In New Orleans, unii mor pe acoperisuri, unii mor de foame, unora le mor copiii in brate, in timp ce altii sparg magazine si fura televizoare cu ecran plat. Acum cativa ani a fost Andrews, care a fost cea mai mare catastrofa naturala de pana atunci. Insa dupa fiecare Andrews, vine o Katrina... Dozele de bine si rau in orice situatie sunt bine distribuite, iar viitorul e mereu deschis pentru urmatoarea catastrofa.

May God show His face in New Orleans tonight

A trecut uraganul, eu am stat tot la Paul si Cindy, si din fericire nu am fost singura, iar acum stau tot la ei pentru ca inca nu am curent. A trecut uraganul, dar acum ne confruntam cu ceea ce a lasat in urma. Imaginile din New Orleans sunt catastrofice, intreg orasul e sub ape... scoala s-a inchis pana martea cealalta, pentru ca in intreg campusul se desfasoara operatiuni de salvare. Sute si mii de refugiati si raniti din New Orleans sunt acolo, in spitalul organizat pe stadion si in sala de sport. Am fost si noi si am ajutat pe acolo, dar deja erau prea multi voluntari, si mai mult incurcam. Ne-am inscris sa mergem sambata seara - pana atunci erau listele de voluntari pline! Solidaritatea americanilor este ceva care mereu m-a socat, dar acum cand ma aflu chiar in mijlocul acestor evenimente, ma simt cu adevarat coplesita.

Ce am vazut in campus parca m-a rupt in doua... era de nerecunoscut totul, si peste tot decolau si aterizau elicoptere din New Orleans, cu raniti si refugiati, sirenele ambulantelor urla neincetat pe strazi... Au venit doctori, asistente medicale si ajutoare din toata America, LSU este momentan sediul operatiunilor pentru 9 agentii federale, iar ceea ce se intampla aici se anunta a fi cea mai mare operatiune de salvare din istoria Americii. Si eu sunt aici, LSU e universitatea mea, New Orleans e orasul meu de suflet... Faptul ca am reusit sa fiu aici ca sa dau cateva sticle de apa unor raniti - si simt ca pentru acest moment am venit in America. Credeam ca numai in filme o sa vad ceea ce am vazut azi in campusul meu. Insa spre rusinea mea am cedat foarte rapid. Noroc ca ne-au dat afara repede. Acum am realizat, si o sa mentin afimatia asta cat oi trai, ca cel mai greu lucru pe care poate un om sa-l faca, este sa fie medic sau asistenta medicala. Acum am inteles ce fel de forta iti trebuie ca sa iti faci treaba si sa-ti mentii capul limpede cand vezi asa ceva, atatia oameni nenorociti, efectiv nenorociti. Am vazut o femeie batrana intr-un carucior, care statea afara si se uita fix intr-un punct si plangea. Nu am mai vazut asemenea tristete pe chipul unui om. Cand am ridicat privirea si am realizat ca mai erau sute, sute de oameni in aceeasi situatie si cu aceeasi privire, am cedat si am inceput sa plang si nu ma mai puteam opri. Furia lui Dumnezeu, tragedia si catastrofa au daramat New Orleans-ul din temelii, iar eu am fost martora...

Doamne vino si arata-Te si in New Orleans!

Weird things

Tot ma chinui sa scriu ceva de cand am venit, dar timpul chiar nu mi-a permis. Au trecut doua saptamani, si parca a trecut un an, cu cate s-au intamplat. Drumul a fost extrem de obositor, dar a meritat... Mi-a trecut orice oboseala cand am intalnit fata zambitoare a lui Paul la aeroport. Primele reactii au fost legate de cer... cerul de Louisiana... in Louisiana parca toti norii din lume se imbulzesc pe un cer imens, si stau claie peste gramada sa vada ce se mai intampla. Cerul de Louisiana e coplesitor, e mare cat tot pamantul... apoi a urmat reintalnirea cu caldura de Louisiana... caldura aia umeda, in care se infiltreaza mirosul copacilor inalti si desi, caldura verde de Louisiana... aici primul gand mi-a zburat la Gabri, si la noptile cand stateam impreuna afara, infruntand caldura verde... prima saptamana am stat la Paul si Cindy, neavand curent, si circa 8 ore pe zi umblam cu Cindy sa decoram apartamentul. Nu imi puteam imagina ca cineva poate depune atata efort pentru mine. In fiecare zi taiam tot orasul in lung si-n lat, si numai Cindy stia ce am cumparat si de unde, pentru ca mintea mea se pierdea in zecile de magazine in care am fost. Paul a ajutat la caratul de mobila, in timp ce trupurile ne delirau de caldura. Simteam cum soarele arde fiecare por, cum pielea ni se topeste efectiv sub razele nemiloase, transpiratia curgea pe noi ca un dus cald, si ne lua cu ameteala, pana cand incepea sa devina placut... intr-un mod cat se poate de sado-maso...

Prima saptamana de scoala si servici a fost ok, mai ales la servici. Am intrat in sfarsit intr-un proiect asa cum visam de cand eram mica, gauri negre si matematica, descoperiri si cercetari, table pline de formule si calcule, praf de creta infiltrat si in creier... Ma bucur ca m-am intors...

Ieri mi s-au intamplat iar niste chestii ciudate.. Eram cu Paul si Cindy prin oras si ne-am oprit la cineva de la cct sa verificam ca e ok dupa uragan. Pe drumul pana acolo iar am inceput sa-mi aud propria voce care spunea in continuu "I love you", unei persoane pe care probabil nu am cunoscut-o inca. Asta m-a facut deja sa fiu destul de tacuta, si m-a pus pe ganduri. In timp ce Paul vorbea cu tipul respectiv, care locuia langa un fel de padure, am vazut la marginea padurii o fata care statea pe un scaunel si vorbea la mobil. Dupa ce m-am uitat mai bine la ea, mi-am dat seama ca eram eu. Prima reactie a fost un zambet idiot, pornit de la gandul ca "e tipic pentru mine sa stau la marginea unei paduri pe scaunel cu tigara si sa vorbesc la telefon..." Dupa aceea mi-am dat seama ca situatia nu era tocmai normala, si m-am intrebat cu cine vorbeam la telefon... paream foarte fericita si radeam foarte mult... vorbeam cu Alina oare?... vorbeam cu persoana careia ii tot spun "I love you"?.......

Insomnie in Mexic

Mor de oboseala, dar totusi nu dorm... ma simt putin ca Pacino in "Insomnia"... la televizor e ceva film cu impuscaturi in Mexic.. Johnny Depp si Banderas - recunosc ca mai trag cu ochiul sa admir peisajul, dar nu aud nimic... sunt inconjurata de fire, cum stau acum in pat, firul de la laptop, firul subtire al castilor care ma face sa par un fel de server de insomnie atasat laptopului... ascult foarte tare un concert Fleetwood Mac, "Everywhere" pe repeat de o vreme... am inceput sa pot sa scriu fara sa ma uit la tastatura, in sfarsit, asa ca in mare trag cu ochiul la filmul fara sonor... ma fascineaza, Banderas atarnat de o cladire in Mexic, pe muzica de Fleetwood Mac. Impuscaturi si lupte care nu fac zgomot, zbierete de moarte prinse din zbor de o mana invizibila, prinse ca un sarut suflat de iubita din propria palma, inainte de a se auzi ceva... imi dau seama ca idiotenia filmului e dincolo de orice limita, din ce mai citesc din subtitrari... daca nu ar fi subtitrat... as putea presupune ca de exemplu in scena de acum... Depp si Banderas stau la o cafenea in Baton Rouge, si discuta despre nota mea la psihologie... din subtitrari imi dau seama ca e vorba de cu totul altceva... a aparut Enrique Iglesias, care mi se pare ca seamana enorm cu Alex Brie, desi E.I. ma enerveaza la culme si mi se pare vulgar, pe cand Alex nu imi lasa nici una din aceste impresii. Si totusi seamana. Ce rezulta? Imi devine Alex mai antipatic, sau E.I. mai simpatic? Sau ramane fiecare in borcanul lui, si asemanarea e calificata ca o simpla coincidenta irelevanta? mai degraba ultima varianta... de fapt E.I. nici nu are un borcan propriu, pe cand Alex are. Depp impusca diversi fara nici un scop, iar mie imi vine in minte imaginea unui laborator prafuit al unui mad scientist, in care peretii sunt tapetati de rafturi in care se afla sute de borcane, toate pline de praf si panze de paianjen. Cam morbida metafora pentru amintirile mele, dar si filmul e morbid.

De fapt nu intentionam sa scriu nimic din toate astea, aveam cu totul alte idei, dar se pare ca am cazut intr-o oarecare transa, si scriu tot ce imi trece prin minte. Am schimbat pe Mark Knopfler. "it's hard to find love anywhere..." Chitara lui Mark Knopfler e atat de unica incat parca e alt instrument, inventat de el in secret. E incredibil sa poti sa te joci asa cu un instrument si sa il faci sa vibreze intr-un sunet pe care nimeni altcineva nu il poate reproduce. S-a terminat si filmul. Daca nu faceau HBO non-stop, poate reuseam sa adorm. Asa, intr-o noapte de insomnie si nepasare, atractia de a privi fix la niste imagini miscatoare dintr-un film, ascultand melodiile din alt film, neintelegand nimic din nici unul... ce pot sa spun, e o atractie irezistibila... de a te preface ca poti sa-i dai timpului cu tifla, pierzand-ul drept razbunare ca a trecut prea repede...

Deja pot sa spun ca maine plec. Yay. Nu inteleg de ce fac chestia asta - si anume ca orice as face, si oricat as incerca, nu pot sa ma fortez sa ma simt ca plec. Imi fac bagajele, dar parca mi-as face ghiozdanul pentru liceu. Plec de acasa dar ma simt de parca as pleca la scoala intr-o zi de septembrie. Pe drum spre aeroport, in masina parintilor, ma port de parca am merge la Carrefour. Visez diverse pe muzica de la radio, iar cand vad cate un avion pe pista, ma gandesc tot cum ma gandeam si la 10 ani - "oau, un avion... oare cand o sa ma urc si eu intr-un avion, ca sa plec in America?" dar apoi imi mut gandul, caci e un vis prea indepartat. Chiar in aeroport, astept calma sa pot sa intru, desi deja pe atunci incep sa ma panichez putin, simt ca e ceva in neregula. De-abia in momentul in care eu am trecut deja de partea cealalta... cand stiu ca daca ma voi intoarce cu spatele, si voi merge in directia "inainte", n-o sa-i mai vad pe ai mei o foarte lunga perioada de timp. Atunci realizez ca am repezit-o pe mama cand mi-a spus ca o sa-i fie dor de mine, ca mereu am evitat sa o alin pentru ca era prea dureros pentru mine, ca nu am luat in brate toate pisicile inainte sa plec de acasa, ca nu am petrecut destul timp cu nimeni, ca nu am mai aruncat o ultima privire in camera mea... de fapt realizez ca nimic din ce am facut inainte sa plec nu am facut ca pe o "ultima oara", realizez ca nu mi-am luat la revedere de la nimic... sigur ca asta poate fi si bine, si rau... e bine ca "traiesc clipa", atata cat e, si nu ma gandesc la despartire, dar... cand despartirea e deja in trecut, clipa imediat urmatoare inseamna prabusire, e ca o palma puternica peste obraz... ca de la o veche biserica aud sunand clopotele care anunta ca viitorul a venit. Si regret - regret ca nu am facut nimic ca pe o "ultima oara"... (sigur ca prin "ultima oara" inteleg ultima pana la iarna...)

De ce avem asa o mare nevoie de a ne lua la revedere? Cand cineva drag paraseste aceasta lume, primul gand si primul regret al celor ramasi in urma este ca nu si-au luat la revedere... primul meu regret cand plec este ca nu mi-am luat la revedere asa cum trebuia... de ce? poate pentru ca in subconstient ne dam seama ca orice despartire poate fi si ultima - deci trebuie sa ne asiguram ca orice s-ar intampla, oricat timp ar trece, oricate lumi sau oceane ne-ar separa, fiecare pe partea lui de lume, stie ca undeva pe "partea cealalta" exista o fiinta iubita, care la randul ei ii iubeste, ca orice gand de dor are un ecou care se intoarce asupra lor, de oricat de departe.

De aproape doua luni mi se intampla ceva ciudat - aud mereu o voce, vocea mea, care spune "te iubesc", sau "I love you". Aud asta in mintea mea, si nu o spun nimanui anume, nu ma gandesc la nimic in prealabil... uitandu-ma la un film, citind o carte, privind o floare sau cumparand mere in piata - aud deodata "te iubesc". O fraza pe care e clar ca eu o adresez cuiva - dar nu stiu cui...

E timpul sa adorm, "cher journal", cum zice Zookie...

Jurnal de vara

pasare
Originally uploaded by jovi girl.

Scuzele de rigoare pentru vacanta prelungita de la blog...

3 august 2005

La 3:50AM, realizez ca ma uit in oglinda de la baie si ca ma machiez. Nu inteleg de ce. De ce ma machiez la 4 dimineata? Ce m-a apucat? Incep sa ma sterg frenetic cu demachiant, de parca ar sterge impreuna cu machiajul toate problemele si toate pacatele. Ma uit din nou in oglinda, ma uit fix, ma uit prin mine... ochii mei privesc in ei insisi si nu se recunosc... e atat de liniste... imi aud respiratia, imi aud inima batand, ceva imi pulseaza puternic in gat, ma uit fix, ma uit prin mine... privesc fix mormanul de rimele si farduri desfacute, servetelele murdare cu negrul creionului dermatograf, ma intreb de ce sunt acolo, ma intreb ce-i cu mine... oglinda pare sa ma inghita in lumea necunoscuta de dincolo de reflexie... nu ma pot desprinde de atractia ogilnzii, nu pot clipi, privesc doar fix, la o straina, care ma soarbe in lumea ei lipsita de reflexie...


6 august 2005

Ca de obicei imaginatia mea a luat-o razna inainte sa ma intorc acasa, si m-am trezit visand la o vara plina de aventuri, evenimente, prietenie si dragoste traite la cote incendiare, tot tacamul. Nu a fost nici un fel de eveniment major, nici un fel de aventura, "excitement" sau poveste de dragoste. Cel mai aproape de asa ceva, a fost readucerea la viata a unei vechi povesti de dragoste, care din pacate a reinviat mult prea tarziu. El mi-a spus prea tarziu ca vrea sa raman... acum imi dau seama ca a fost singura persoana care mi-a spus "vreau sa ramai in Romania". Pana si aceasta marturisire pentru care pe vremuri mi-as fi vandut sufletul, nu mi-a starnit decat un usor si trecator regret, cateva momente de melancolie si amintiri ale unei alte Irine, care il iubea pe el, in timpurile atat de indepartate ale liceului, un vag sentiment de neimplinire si de "n-a fost sa fie"....putina confuzie... apoi vid... uitare...

Nu au fost evenimente majore vara asta, dar aceste trei luni m-au schimbat mult. Sau poate m-am schimbat cat am fost plecata, si acum observ doar contrastul dintre mine si tot ce e aici - neschimbat si inlemnit intr-un infinit static, alb-negru... Timpul roade incet din mine, slefuind si transformand, lasandu-mi impresia ca el doar trece, nepasator, ca o pisica, fara sa lase urme... dar iata ca lasa urme, oricat de simplu ii este cursul. Aceasta vara a fost ca o carare dreapta, stearsa... nu prea ai la ce sa te astepti din partea drumului in sine, e drept ca orice dreapta, si nu are nici o cotitura care sa te faca sa palpiti. Asa ca mergi drept inainte, si privesti peisajul... dar peisajul, peisajul este cheia... Ajunsa in sfarsit la o rascruce, la momentul plecarii, realizez ca peisajul privit cu atata atentie, m-a schimbat, si nu mai sunt eu...

8 august 2005

Regretul verii – ca nu l-am cunoscut pe Zookie Cookie.
Cea mai tare faza a verii – vaca Fulga…

9 august 2005

Azi am simtit toamna... anotimpul meu preferat acasa... imi amintesc toti anii in care priveam cerul de toamna in fiecare seara, cum tresaream la vederea stolurilor de pasari... de fiecare data o bucatica din mine pleca impreuna cu ele, pentru ca imi doream atat de mult sa zbor de acasa... dar pana si pasarile calatoare nu mai stiu unde e acasa... pleaca toamna si se intorc primavara, dar cine poate spune de unde au plecat pentru prima oara?...
Mi-am adus aminte de Louis azi, cum timp de secole a visat la privelistea oceanului albastru, pe care nu il putea vedea decat pe timp de noapte, apa neagra a noptii... asa am visat si eu la revederea unei zile de toamna acasa, de cand am realizat ca probabil niciodata nu voi mai fi acasa pe timp de toamna... mi s-a implinit dorinta prin ziua aceasta, si am plans si eu cum a plans Louis in fata primului film color... vad inca soarele de toamna. Simt atmosfera unica a naturii obosite si imbatranite, dar care precum chipul femeii iubite, pare chiar si mai frumos la batranete decat in tinerete, pentru ca fiecare trasatura a ei a imbatranit impreuna cu tine, si iti poarta amprenta...

10 august 2005

Ieri m-am trezit vorbind cu cineva si spunand ca mi-e dor America si ca de-abia astept sa plec... m-am trezit gandindu-ma la aleile si castanii din campus, la veverite, la facut poze la lacuri, la cafeaua de $4 la Union, la studentii care asteapta sa intre la cursuri, stand pe jos si tivind toata lungimea holului... m-am gandit la holurile de la servici, m-am gandit la momentul cand intru la Paul Saylor in birou, si fata lui se lumineaza... m-am gandit ca in sfarsit mi-am gasit un "research interest", ecuatiile lui Einstein, si ca va fi minunat sa lucrez cu Horst... m-am gandit la onoarea imensa pe care mi-a facut-o Paul, creand un curs special pentru mine, la care eu sunt singurul student... m-am gandit la onoarea pe care mi-a facut-o insistand sa vina sa ma ia de la aeroport cu sotia lui... m-am gandit cati oameni extraordinari ma asteapta cu reala nerabdare in America... la cate realizari as putea avea acolo pe plan profesional.... la momentul mult-asteptat al mutarii in apartament... la Irina cumparandu-si covor, masa si scaun! m-am trezit rugandu-ma sa treaca mai repede saptamana asta, sa ma sui mai repede in avion... apoi, am ramas paralizata. Cum am gandit toate astea? Eu? M-am speriat... m-am speriat pentru ca mi-am dat seama ca in ciuda oricaror impotriviri din partea mea, am ajuns sa iubesc Louisiana si LSU... poate ca acum sunt si mai in pom decat eram inainte. Macar inainte imi era clar care era personajul negativ - Louisiana era personajul negativ, era locul in care nu doream sa fiu. Acum numai eu sunt personajul negativ. Ma simt vinovata fata de persoanele iubite de aici, pentru ca acum de-abia astept sa le parasesc din nou, ma simt vinovata fata de cei din Louisiana pentru ca imi e atat de dor de casa incat am devenit incapabila sa imi fac o viata normala acolo, ma simt vinovata fata de sansa asta imensa, pe care nu am apreciat-o niciodata la adevarata ei valoare, pe care am injurat-o si am dracuit-o de mii de ori...

Ma gandesc la zilele agitate care ma asteapta, la du-te-vino-ul intre cursuri si servici, la deadline-uri si examene... ma vad venind singura seara acasa, obosita, dar cu sentimentul ca am realizat ceva, si ca efortul meu a avut un rost, un scop, si o finalitate - un sentiment care mi-a fost strain in Romania in toti cei 18 ani cat am trait aici. Niciodata in Romania nu am avut sentimentul ca ceea ce fac are vreun scop, vreo urmare, sau ca face vreo diferenta pentru cineva. E frumos sa faci ce faci pentru tine, si sa ramai doar cu satisfactia ca faci ce iti place si faci bine, dar... deseori nu e de ajuns.

11 august 2005

De ce la mine totul e invers? Se zice ca despartirile si plecatul de acasa devin din ce in ce mai usoare, cu timpul. Astazi a fost ultima zi pe vara asta cand am vazut-o pe Alina. Deseori imi doresc sa fi fost si eu inca un copil crescut in tabere, cu o mie de prieteni dar de fapt nici unul, ma gandesc ca mi-ar fi atat de usor... dar poate ca atunci suferinta ar fi aceeasi, insa de alta natura - as suferi pentru ca nu ar avea de cine sa imi fie un dor sfasietor nicaieri pe lumea asta. As suferi pentru ca oceanul nu mi-ar sopti numele nimanui, ca vantul nu ar purta parfumul nimanui catre mine... as suferi pentru ca nici un om nu ar fi pentru mine "acasa"... as suferi pentru ca lumea ar fi pustie si lipsita de sens daca nu ar exista acel "sufletel din sufletelul meu"... Despartirea de ea este sfartecare, imaginea ei departandu-se imi staruie amarnic in minte, parfumul ei ma obsedeaza, miile de amintiri ale ei ma bantuie... am avut grija sa pun in bagaje tot ce am de la ea, toate scrisorelele, sa pun pe doua cd-uri toate pozele cu noi doua, sa am de backup... am pus wallpaper la laptop imaginea Bucurestiului de la etajul 7... am pus in portofel poza "aia" cu noi... toate pregatirile necesare pentru a lua cu mine tot ce se poate lua... zeci de ultime imbratisari... pentru ca fiecare ultima imbratisare cerseste inca una, doar una... fiecare melodie imi aminteste de ea... fiecare bucatica de nor pufos... fiecare freamat al ploii... cetatile oamenilor vazute minuscule de la fereastra avionului imi amintesc de multitudinea de vise pe care le-am cladit impreuna de-a lungul anilor... acum fiecare urmeaza visul ei, si pe drum invatam ce pret imens are urmarea unui vis...

Departarea de ea este cea mai grea proba la care ma supune implinirea visului american. Dar daca nu ar fi ea, nu ar fi nici visul, nici implinirea. Cand pleci la razboi, pleci cu gandul de a supravietui cu orice pret numai atunci cand cineva pentru care ai fi in stare sa pornesti un razboi te asteapta acasa cu dragoste. Cel mai bine zbori atunci cand vantul care te impinge este iubirea unui alt om. Cea mai puternica forta mi-o trag din gandul ca orice s-ar intampla, si oriunde m-as duce, vocea ei la telefon ma va aduce acasa, si ca macar atat cat voi vorbi cu ea, imi va fi bine. Iubirea pentru ea face dorul sa doara, face drumul prea lung, ma leaga de Romania, face adaptarea in America aproape imposibila, dar in acelasi timp este ceea ce imi da curajul sa plec in America, este ceea ce imi da permisul de zbor catre un ideal, este ceea ce imi da credinta, si ceea ce ma face puternica. E un targ corect pana la urma...

Te sun cand ajung in America...