Beautiful Day

Azi am fost la cinematograf (yay) si am vazut un film tampitel bine, "The hitchiker's guide to the galaxy". Am fost cu niste colegi de la servici, vreo 7 computer geeks get-beget. Am trait printre computer geeks timp de un an, si concluzia e ca am devenit alergica. In seara asta m-am convins inca o data, cam a mia oara, ca nu asta e genul de mediu in care sa ma simt cat de cat bine. Simt si o puternica distanta pe care si-o iau fata de mine, pentru simpul motiv ca sunt fata (si singura care lucreaza acolo). Am devenit extrem de alergica la discutiile care nu ating nici un alt subiect in afara de Linux, Star Wars si Star Trek (bleah) si care intampina orice alt subiect cu o liniste profunda.

De absolut fiecare data cand ies cu mai multi oameni, care nu imi sunt apropiati si care nu ma captiveaza, mintea mi se izoleaza total de ei, si incepe sa rataceasca in tristete si depresie... brusc ma gasesc punand sub semnul intrebarii intreaga lume si intreaga mea viata... stau in masina cu capul sprijinit de geam, evadand cu totul in muzica de la radio, orice muzica ar fi, o primesc in totalitate, ca pe o unica scapare dintr-o temnita... ganduri imi trec cu miile prin minte, evaporandu-se printre luminile orasului, care pare a fi la fel de singur ca mine. Ma intreb constant de ce nu pot fi ca ei, de ce ei sunt atat de departe de mine, si ma gandesc cat de usor ar fi totul daca as putea doar sa fiu ca ei... Ma gandesc cat de superba e inserarea, si cat de mult mi-as dori sa ma pierd intr-o imbratisare calda, eu si inserarea... Cand se termina totul si ma intorc la camin, ma simt pustie... ma simt atat de singura incat devin pustie. Mi se pare atat de improbabil sa gasesc vreodata acea imbratisare, acel sarut, intr-o lume de straini, intr-o lume in care eu sunt un strain.

Dar, spre fericirea mea, am inceput sa ascult U2, "Beautiful Day"... Cantecul asta mi se pare intruchiparea sperantei, si mereu ma umple de seninatate. "what you don't have, you don't need it now, what you don't know, you can feel it somehow" mi se par printre cele mai superbe versuri din lume... astea si "did I disappoint you, or leave a bad taste in your mouth... well it's too late, tonight, to drag the past out into the light, we're one, but we're not the same, we get to carry each other, carry each other, one... have you come here for forgiveness, have you come to raise the dead, have you come here to play Jesus to the leppers in your head... did I ask too much, more than a lot, you gave me nothing, now it's all I got... and I can't be holding on to what you've got, when all you got is hurt..." (One)

Paste fericit!

Sarbatori fericite la toti "cititorii"!!!

Sunt cu sufletul langa voi, pentru ca Pastele ar fi pustiu fara voi. Totul ar fi pustiu fara voi, iar gandul la voi imi aduce si mie o bucatica de divinitate, chiar intr-o camaruta de camin, in care nu sunt oua rosii sau pasca, dar in care spiritul meu e inaltat de prezenta voastra in viata mea.

Good night and God bless.

Random thoughts through the last few days

Joi dupa-masa:

Aseara am facut noapte alba, invatand pentru un examen (care a mers extrem de bine) si pe la 9, am iesit sa imi iau cafea. Orasul m-a deprimat la culme. Mi se intampla cateodata asta, aici si acasa, ca orasul noaptea sa ma deprime si sa imi dea un sentiment de teama si singuratate printre oameni. Parca toti disperatii si psihopatii erau pe strada aseara, peste tot numai fete schimonosite, ostile si pline de rautate, lumini orbitoare si colturi intunecate, rasete stridente si zgomote infundate... Poate si oboseala mi-a dat o stare de usoara paranoia...

De vreo 2 saptamani campusul e inundat de omizi. Sunt peste tot, cad din copaci, se tarasc pe drum, se catara pe oameni... iar pe mine ma innebunesc... nu le suport, si mereu am impresia ca sunt pe mine (cu toate ca stiu ca nu au cum sa ajunga la mine in pat) Par putin nebuna cand ma uit mereu stanga-dreapta, ma scutur si imi trec mainile prin par... dar efectiv le urasc... am inteles ca asta se intampla cam o data la 5 ani, si norocul meu... vor disparea cam in 2-3 saptamani, cand voi fi disparut eu deja... Poate inca un semn, daca mai era cazul, ca Louisiana nu imi prieste.

Ziua de azi pare sa inceapa foarte promitator, cu un examen reusit, si ultima comanda pe Amazon rezolvata (un poster cu Bon Jovi, asa gigea cum imi doresc de cand eram la cresa) Pe ziua de azi am de gand sa termin bagajele (din nou :P) si poate mai pe seara sa ma duc la lacuri sa mai fac poze. Daca nu in seara asta, maine seara neaparat!

Joi seara:

Nu am mai fost sa fac poze la lacuri, o sa ma duc zilele astea. Am facut insa curat si bagaje, si rezultatul e ca nu ma pot opri din ras. De o jumatate de ora rad de una singura la mine in camera... rad pentru ca am doua valize cat mine de mari, care fiecare cere tot efortul de care sunt capabila ca sa o ridic de la orizontala la verticala. Rad pentru ca fiecare are bine peste 30 de kile. Si da, rad pentru ca nu am nici cea mai vaga idee cum o sa le car =)) E atat de incredibil cat de mari si grele sunt, ca nu pot decat sa rad. Desi cand ma gandesc ca ma duc acasa, simt ca pot sa car si o persoana in brate, numai sa ajung. O sa ajung eu cumva, dar stiu de pe acum ca va fi un drum extrem de obositor, si ma pregatesc psihologic. Intorsul acasa e mereu cel mai dificil drum, pentru ca pare o eternitate... circa 30 de ore pe avioane si aeroporturi e oricum destul de aproape de eternitate, dar cand mai stiu si ca de-abia la sfarsitul drumului voi fi in sfarsit acasa...

Vineri dimineata:

Ma gandeam cum ar fi sa plec din nou din tara, peste cativa ani. Mi-am imaginat asta in cel mai trist mod posibil, sa ma fi departat de toti prietenii, sa nu fi trait decat dezamagiri pe timpul facultatii, si sa simt ca in sfarsit pot sa plec, pentru ca nu mai las nimic in urma si nu mai e nimic pentru mine acasa... De-abia apoi mi-am dat seama cat de adevarat de trist ar fi... Nu vreau sa fie asa, daca plec din nou, nu vreau sa nu las nimic in urma... Nu vreau sa nu am de ce sa ma despart ca de propria mea fiinta... chiar daca va fi mai dureros in felul asta... As simti ca toti anii care nu au lasat decat pustiu in urma au fost irositi... total irositi... si as incepe sa am regrete... vreau sa am ce sa las in urma, oriunde ma voi mai duce in lume... as vrea sa am ce sa las in urma in Louisiana, ca sa nu mai simt ca anul asta a fost irosit... as vrea sa am de ce sa ma despart aici (in afara de amazon.com) si as vrea ca anul asta sa nu fi lasat in urma numai pustiu si praf...

Vineri noapte, de fapt sambata dimineata:

Ceva teme la fizica, si 2 filme. Unul cu 3 dintre actorii mei preferati, Anthony Hopkins (the dude kicks some serious ass!) Nicole Kidman si Gary Sinise (care mi-a devenit extrem de drag dupa Forrest Gump si The Green Mile). "The Human Stain" e unul din filmele acelea foarte ciudate, care e efectiv o bucatica din viata, si in care asocierea de personaje si evenimente e atat de bizara si imposibila, dar totusi atat de plauzibila, incat la final nu poti gandi nici ca ti-a placut, nici ca nu ti-a placut, nu poti gandi decat "oau.." Nu pot incadra filmul asta in nici o categorie, si nu stiu daca sa il recomand sau nu... E unul din filmele acelea care nu iti ramane in minte ca un film, ci ca o experienta... si niciodata nu poti sti daca sa recomanzi sau nu altcuiva o experienta de genul asta, pe care ai trait-o tu deja cu atata intensitate, incat nu o poti gandi si vedea decat prin ochii si mintea ta... nu iti poti imagina aceeasi experienta prin ochii altcuiva...

Al doilea film a fost unul pe care asteptam sa il vad de 3 luni de zile, "The Final Cut", cu un alt actor pe care il iubesc, Robin Williams. A fost din pacate o mare dezamagire, si n-am inteles nimic din el. N-am inteles care era de fapt mesajul filmului (daca avea unul) si toata intriga mi s-a parut foarte slabuta si trasa de par. Ideea din spatele filmului mi se pare insa in continuare absolut geniala, si probabil ca asteptam un film pe masura ideii si a actorului. Pe scurt, intr-un viitor nu foarte indepartat, poti alege sa ai o chestie implantata in creier, care inregistreaza tot ce vezi de-a lungul vietii, iar dupa moarte, un "regizor" specializat va selecta anumite imagini, filmuletul rezultat urmand sa fie vizionat de familie si prieteni. Se poate tese si filozofa la infinit pe tema asta, a tuturor amintirilor tale prezervate pentru eternitate intr-un sertar...

A fost insa o chestie care m-a pus pe ganduri in filmul asta, ideea ca exista undeva in viata timpurie o amintire-cheie, un eveniment esential, care te-a facut persoana care esti... Sunt printre cei care cred ca suntem in final suma tuturor experientelor noastre, si ca orice lucru, cat de mic, a avut un rol in formarea si cresterea fiecaruia dintre noi. Dar totusi am realizat ca a existat un lucru-cheie fara de care nu as fi eu, un lucru care sta de fapt la baza fiintei mele, si la care ma voi intoarce mereu si mereu; ceva ce a creat o energie, o energie care nu se va transforma, si care va ramane suspendata undeva in Univers, perfecta si eterna. Si prin aceasta energie, voi trai si eu vesnic, suspendata undeva in Univers... Mereu si mereu, ca raurile care se varsa in mare, si anotimpurile care se succeda, eu ma voi intoarce numai si numai la T.

Amorteala

E incredibil cat de proasta a fost ziua de azi. Era sa ma calce o masina. Era verde pentru pietoni, rosu pentru masini. Acum ca ma gandesc, si ma gandesc fara incetare, nu inteleg cum de nu m-a lovit. Nu stiu daca totdeauna, dar cateodata am niste reflexe extraordinare. Norocul meu, azi am fost la inaltime... In clipa in care am facut primul pas pe trecere, masina (care era evident un SUV aproape cat mine de inalt) a pornit si ea in viteza. M-am oprit instantaneu, dar totusi din cauza socului am ramas pe loc si nu m-am putut da inapoi. A trecut la cam 2 centrimetri de mine. Strada a ramas pustie, si pentru mine s-a depus o liniste absoluta. Cateva minute nu m-am putut misca. Am ajuns pe trei carari acasa, si inca ma simt putin zguduita.

Pe un cu totul alt plan, un prieten care imi era pe vremuri extrem de apropiat, m-a ranit atat de tare incat nu mai pot simti nimic pentru el. De ceva vreme, chiar de inainte sa plec, lucrurile nu au mai fost la fel intre noi, dar nu ma asteptam la o asemenea lovitura. Nu ma asteptam la atata josnicie. Mi-a lasat cu adevarat un gust foarte amar, dar am reusit sa ma controlez, sa nu ma enervez peste masura, sa nu ma supar pe intreaga lume, si sa nu reped pe toata lumea. In mod normal, reactia la asa ceva ar fi grava, dar simt ca nu mai are rost. De foarte multa vreme am renuntat sa ma mai cert cu el, cred ca nici nu mai am puterea pe care o aveam "in tinerete" de a ma certa cu el. Acum daca stau sa ma gandesc, cand ai senzatia ca nu mai merita sa te certi cu cineva, chiar cand persoana o cere, e semn ca ceva nu e in regula. Se pare ca era ceva foarte in neregula. Imi provoaca inca un profund discomfort toata afacerea, dar in general nu pot sa simt decat o infinita amorteala in ceea ce il priveste. De aceea si ascult, din nou, Pink, "Numb". Nu e prima oara cand ascult melodia asta in legatura cu el, dar parca de data asta nu mai e nici o cale de intoarcere.

"I was too deep, can't let you call me just jumping.. At times I would push my feelings aside to let you feel, I'm novocaine, I'm numb and nothing's real... I was weak before, now you make me so numb I can't feel much for you anymore, I gave you my all, my baby, numb, numb, numb.... You called me names, to make me feel like I was dumb, I didn't feel a thing and now I'm gone, gone, gone.."

Am fost surprinsa de mine la faza asta. Cred ca a fost un fel de test... In situatii de genul asta, m-as fi asteptat sa generalizez efectul dezgustator al acelor mailuri asupra intregii lumi, si sa mi se faca lehamite de tot ce e acasa, si sa vreau sa stau aici. Dar, poate am mai crescut putin, sau poate am devenit mai putin idealista (ma indoiesc :P) dar vad ca am incetat sa incerc sa evadez din viata mea, in cautarea unui loc "perfect", in care toti oamenii sa fie asa cum imi doresc eu sa fie, si viata sa fie implinirea tuturor dorintelor mele. Asta mi-a demonstrat ca nu ma intorc acasa asteptand ca totul acasa sa fie implinirea unui ideal. E bine... Poate nu meritam sa aflu in felul asta, dar... incerc sa privesc partea plina a paharului.

Cel mai bine ar fi sa ma culc, si sa sper ca maine dimineata gustul lasat de ziua de azi, se va fi diminuat.

Starting all over again

E spre 5am, noaptea piere incet incet, se decoloreaza in fum de tigara si in feelingul diafan pe care mi-l da "let me make you an offer too good to refuse, you can't lose at love..." De cand am iesit din starea atat de gri in care am fost atata vreme, am inceput sa imi redescopar muzica... dupa circa o saptamana de Savage Garden, acum redescopar Bon Jovi, si de fiecare data cand se intampla asta, e cea mai spectaculoasa, complexa si profunda redescoperire... estimez ca in urmatoarele 2 luni voi asculta numai si numai Bon Jovi, care va readuce la suprafata esenta fiintei mele, ma va reda pe mine mie, si ma va spala de toate pacatele acestui ultim an, petrecut in departari... simt cu fiecare melodie pe care o ascult cum fantomele Louisianei inceteaza sa ma bantuie...

"I've been waiting, standing in the dark for hours, tryin' to find the faith in the power to get back home to you... So here's to the good times, here's to the bad, here's to the memories we've had, here's for tomorrow, cause yesterday's passed us by... Tonight, we'll be starting all over again, and it feels like the first time, I, no, I'll never feel this way again, starting all over again..."

Am vorbit cu mama pe net aproape 2 ore, am vazut cainele pe webcam... Si zambeam, glumeam, si desenam ursuleti pe care ii aratam pe webcam, dar in interior, pe langa zambete, dor si ursuleti, simteam furie si determinare... furie pe mine ca am lasat-o singura pe mama, si pe Alina, si pe Yuky... si pe caine... determinare de a ma intoarce acasa si de a repara tot ce s-a spart in bucatele de cand am plecat... spuneam ca "To the moon and back" era "cantecul despre mine", ceea ce continui sa cred, dar un vers anume si-a schimbat semnificatia... "she can't remember a time when she felt needed"... Nu cred ca am simtit vreodata cu mai multa intensitate ca e nevoie de mine... nu "dorinta" de mine, nu "apreciere" de mine, cum am simtit aici intr-o vreme, ci NEVOIE. Cat mai stau aici, (2 saptamani si 6 zile :P) voi continua sa simt ca intoarcerea mea acasa va fi o salvare, atat pentru mine, dar si pentru alti cativa oameni... Simt nevoia sa ma intorc matura, puternica, si cu ceva experienta de viata, cu incredere ca pot reusi orice, cu chef si pasiune pentru atatea lucruri, si sa fiu acolo pentru ele, sa veghez asupra lor si sa le protejez. Persoana mea e ceva mai putin importanta, de mine voi avea grija cand nu am grija de ele.
Dar ma voi ingriji si de mine... In noptile tarzii de vara cum numai acasa pot fi, cand luna e ciudata, mare si singura pe cer, cand zgomote nedefinite din departare sparg linistea abisala, cand lumea de afara pare mai ostila decat in orice alt anotimp, dar in casa e liniste si bine... cand sunt doar eu treaza, doar eu, lumina de la birou si bazaitul de Bon Jovi care vine din casti... atunci o sa imi pun lumea la cale, o sa imi repun viata in ordine, si o sa imi schitez un viitor nou-nout.

Cand am plecat de acasa eram total inconstienta de ce fac, dar eram constienta de inconstienta... imi dadeam seama ca inca o data ma arunc cu capul inainte, asa cum am facut mereu, si ca firea mea exagerat de impulsiva era de fapt la mijloc. Toata lumea imi spune ca am fost curajoasa, dar cred ca a fost vorba de curaj numai 10%. Nu spun ca a fost o greseala, sau ca imi doresc sa nu o fi facut, puteam foarte bine sa aterizez intr-un loc in care sa ma simt excelent. Nu as fi putut sa stiu urmarea. Dar riscul merita luat. De-abia acum e vorba de curaj; ce fac acum cere tot curajul pe care il am in mine. E o rascruce extrema de drum, e o intorsatura de 180 de grade, e o luare de la 0... Nu cred ca voi putea vreodata sa plec din nou. Prin asta nu ma refer la a pleca pentru o luna sau doua, la un internship sau la o conferinta, asta as face cu bucurie, si sper din tot sufletul ca voi reusi, sa vad New York-ul, orasul meu de suflet, Parisul sau Londra... Dar sa plec inca o data cu ideea de a pleca de tot, nu cred ca voi fi in stare. Asa ca in noptile tarzii, cand imi voi recladi viata in ritm de "Livin' on a Prayer", voi nascoci o metoda prin care sa pot face ce imi place, acasa. Va fi un plan genial, prin care voi obtine tot ce imi doresc, a la Lestat... O alta caracteristica, uneori enervanta, a personalitatii mele e ca nu fac niciodata compromisuri. (nu din principiu, ci pur si simplu pentru ca imi interzice firea) De cele mai multe ori, totul pentru mine e in alb si negru, mi-e mereu foarte clar ce e bine si ce e rau, dupa standardele mele, desigur. (cred ca mai ales de asta a fost asa un chin pentru mine acea perioada a deciziei, atatea tonuri de gri... foarte inspaimantator..) Nici de data asta nu voi face vreun compromis. Voi linisti sufletul prin a fi acasa, si nu voi renunta la matematica si stiinta. Voi gasi o cale. Sunt sigura de asta.

Astept sa se faca 8, sa ma pot duce la banca. Vineri seara, un moment extrem de oportun, chiar inainte de weekend, un bancomat diabolic mi-a inghitit cardul, si m-a lasat cu un dolar in buzunar. Extrem de frustrant weekend. De-abia astept sa imi pot permite din nou sa imi cumpar cafea si Cola. Dar mai ales cafea :P Pana atunci, o sa ma ocup de un task extrem de enervant pentru servici. :(

Noaptea s-a strecurat aproape toata printre franturi de voci si chitari... somewhere someone's dreaming, baby it's alright, it's midnight in Chelsea...

E un vers la un moment dat... "I said, hey, are you lonely tonight?..." ma dizolv complet cand aud aceasta frantura de cantec......... And to all a good night!

A thousand words

Vorbeam mai devreme de acele formatii ale "adolescentei si copilariei mele", pe care le voi iubi mereu... Sunt multe cantece care inseamna enorm pentru mine, cantece ale caror versuri le simt vii in centrul fiintei mele, cantece care sunt asociate fiecare cu o anumita parte a vietii mele, cu a anumita persoana, amintire, cu un anumit fel in care soarele cadea la mine in camera intr-o zi de vara, sau cu o anumita stare de spirit numai de mine inteleasa... de mine si de cantec... dar mereu au fost si cantece care doar imi placeau foarte mult, fara sa pot sa le integrez intelesul in viata mea, fara sa le pot asocia cu ceva caracteristic mie... Azi mi s-a intamplat a nu stiu cata oara sa ascult unul din acele cantece, si brusc sa capete inteles, sa il asociez cu ceva ce mi s-a intamplat de cand nu l-am mai ascultat... Sunt absolut convinsa ca in timp, fiecare din aceste cantece ma va lumina in vreun fel... ca in final ar exista cate un alt cantec pentru fiecare eveniment al formarii mele, pentru fiecare persoana pe care am lasat-o in sufletul meu, pentru fiecare stare de spirit care nu poate fi definita decat prin acel cantec, si care nu poate fi inteleasa decat de mine...

Nu cred ca am fost vreodata mai fericita cu o decizie pe care am luat-o, si nu cred ca vreodata m-am simtit mai libera. Pentru prima oara in ultimele 5 luni simt ca pot sa am din nou incredere in mine, si nu ma refer la self asteem sau vorbit in public, ma refer exact la incredere... Timp de 5 luni m-am razgadit aproape zilnic, pana cand o "decizie" a devenit o gluma proasta pentru mine, si nu puteam sa am incredere in ce o sa fac sau o sa gandesc a doua zi. Era ca si cum ar fi trait o alta persoana in mine, o persoana imatura, care nu stia ce vrea, care se razgandea mereu, ca un copil, o persoana pe care nu o mai luam in serios si in care nu mai aveam nici o baza... O persoana care nu semana deloc cu mine, si care imi era complet straina... In seara asta, ascultand "A Thousand Words" intr-un fel cu totul nou, am simtit din nou ca ma recunosc, ca am recapatat controlul asupra vietii mele, si ca in sfarsit am descoperit ce vreau cu adevarat. Nu stiu ce m-a facut sa imi revin, nu stiu exact cand si de unde a venit aceasta decizie, pe care in sfarsit o iau in serios.... Ba da, de fapt stiu... Da, a venit de la o revelatie pe care am avut-o acum in jur de o luna (de cand nu m-am mai razgandit nici macar o data!) Revelatia a fost ca locul asta in care sunt acum nu mi se potriveste, imi face rau, este contra fiintei mele, si... efectiv imi face rau... Si deci, nu merita sacrificiul pe care il fac ca sa fiu aici... sacrificiul meu si al altora... Poate voi incerca sa plec din nou, poate voi reusi, poate voi gasi un loc care sa nu fie atat de plin de fantome, dar sincer in clipa asta nu am idee ce voi face. Life is an open road... For now... for now I don't have a plan... am doar o schita de plan, ceea ce intr-un fel ma deruteaza, pentru ca de cand ma stiu am avut un plan foarte precis... dar pe de alta parte ma elibereaza sentimentul asta... ma elibereaza, dar nu ma aduce la disperare, cum as fi crezut, pentru ca am certitudinea ca voi nascoci un nou plan... ca voi pune totul in ordine si voi... figure things out... dar asta cand voi ajunge acasa... acasa voi gasi un nou plan, cat de curand, voi incepe sa il pun in aplicare, si voi reusi. Lestat de Lioncourt trece peste orice, supravietuieste si obtine ce vrea, iar bucatica din mine care e ca el imi ajunge pentru o viata de om...

"Time manipulates your heart, preconceptions torn apart
Begin to doubt my state of mind
But I won't go down on what I said
I won't retract convictions read
I may perplex, but I'm not blind

You could resurrect a thousand words to deceive me more and more
A thousand words will give the reasons why I don't need you anymore"

My New Orleans

Cu privirea abandonata in lumina halucinogena a unui apus sangeriu... m-am gandit brusc la Lestat... personajul care m-a fascinat mai mult decat oricare altul, si pe care nu voi inceta vreodata sa il iubesc. Lestat e invincibil... in orice incurcatura ar intra, ar iesi mereu victorios, ar invinge Iadul si Raiul... este o combinatie unica de rafinament, instinct animalic, ironie, intelepciune, putere si forta nemasurata, iubire in cea mai pura forma, pasiune de o intensitate mai mare decat poate duce un om, frumusete, spirit demonic si spirit angelic, framantare, durere si tristete, eternitate, sfarsit si nebunie.... Am inchis ochii, si pret de o secunda, am regasit lumea in care sufletul meu traieste in secret, o lume a unui New Orleans de secol 18, in care eu sunt Lestat de Lioncourt, New Orleans-ul e al meu, pe de-a intregul al meu, si o data cu acest oras, esenta a fiintei mele, intreaga lume e a mea... eternitatea si timpul si spatiul, pe de-a intregul ale mele....

Acum cateva saptamani mi-am indeplinit unul din marile mele vise, am fost la New Orleans. (poze puteti sa vedeti la
http://uk.pg.photos.yahoo.com/ph/jovigirl210186/my_photos) A fost o experienta cel putin stranie. New Orleans-ul e straniu... poate de aceea ma si atrage atat de mult. De fapt, ma atrage din cauza cartilor lui Anne Rice, cartile adolescentei mele (nebunia literara pe care mi-am permis-o pe langa lecturile intelectuale si conventionale, dar care, ca orice nebunie, mi-a lasat cel mai dulce gust)

Intr-un fel, nu a fost ce ma asteptam. Cred ca eu ma asteptam sa vizitez Lafayette Cemetery, un loc de-a dreptul mistic pentru mine... si in timpul unei plimbari solitare, reflectand la viata si la moarte, la efemeritate si eternitate, sa imi iasa in cale Lestat, care sa isi dea seama instantaneu ca isi doreste compania mea, si ca merit sa traiesc pentru totdeauna... si sa devin noul lui prieten nemuritor... sa cutreieram lumea asa cum numai doi nemuritori o pot face....

Dar, am fost intr-o duminica, si cimitirele sunt inchise duminica in New Orleans (!)... iar plimbarea nu ar fi fost solitara si prilej de filozofare, eram cu inca cineva... si in realitate pe portile cimitirelor scrie "enter at your own risk", din cauza hotilor. Cimitirele sunt periculoase, si nu din cauza fiintelor magice, nemuritoare si atotputernice, si nici din cauza spiritelor razbunatoare ale faimoaselor Voodoo Queens, ci din cauza unor oameni mici si murdari....

Pe strazile New Orleans-ului nu merg barbati inalti imbracati in catifea rosie scumpa cu mansete de dantela frantuzeasca, nici trasuri, si nici ametitoare frumuseti creole... New Orleans-ul este plin, plin de turisti in tricou si slapi, care se imbulzesc pe strazi, striga si stau ore intregi la coada la Cafe Du Monde (cafeaua nu mi s-a parut deloc deosebita, faimoasele beignets care se gasesc chipurile numai si numai acolo, imi facea Yuky cand eram mica, exact la fel... practic era o terasa destul de murdara, fara scrumiere, cu un servici care lasa de dorit, iar eu personal mereu ma simteam prost ca stateam la o masa, cand afara mai erau 40 de oameni la coada... asa ca toata lumea e extrem de grabita... nu e ceva de savurat, Cafe Du Monde, e ceva de taiat de pe lista de obiective turistice... sa zici ca ai fost). Cele cred ca 10 magazine cu titluri de genul "Reverend Zombie's Voodoo Shop", care arata amenintator si misterios-demonic pe dinafara, pe dinauntru vand fleacuri ca la Meli Melo. In fata Catedralei St. Louis (dezamagitor de ne-impunatoare, fiind de curand reconstruita si pictata, si pierzand orice urma de vechi) sunt zeci de masute de plastic la care stau ghicitori in palma, prezicatori si cititori in carti de Tarot. Am facut-o si pe asta. Femeia care mi-a citit in palma si in Tarot nu mi-a spus nimic care sa imi intoarca lumea pe dos. Cu siguranta nu era o regina Voodoo, si nici o talentata vrajitoare, cu puteri care sa ma faca sa ma indoiesc de tot ce am crezut vreodata despre realitate. Mi-o imaginam strangandu-si masuta mica de plastic, ducandu-se sa cumpere paine si castraveti, si trantindu-se pe canapea la televizor.

New Orleans mi s-a parut cea mai derutanta combinatie de industrial, cu vechi si cu ultra-nou... Zonele destul de dubioase, cu depozite, constructii si fabrici, dau imediat in French Quarter, Vieux Carre, si Bourbon Street, care pastreaza inca mare parte din magia care le-a facut legendare, dar care dau si ele imediat intr-o alta lume, a magazinelor luxoase, hotelurilor, zgarie-norilor si a reclamelor cat casa mea de mare, atarnate parca in cer, si care, in litere imense si de prost-gust, promit salvarea si Raiul daca donezi nu stiu cat bisericii preotului Bob, care zambeste implinit si increzator pe un fundal rosu... Sunt lumi antiparalele, care vietuiesc una langa alta, cu granite imposibil de determinat exact, si care sunt populate de cam aceeasi oameni. Din punctul asta de vedere mi s-a parut extrem de straniu totul, ca o pictura post-modernista, care amesteca o portocala cu o surubelnita, totul in forma de urangutan. E imposibil si e ireal, dar totusi e acolo....

Nu l-am descoperit pe Lestat, si nici atmosfera din Cronicile Vampirilor; am dat nas in nas cu realitatea, dar eu si imaginatia mea nu putem fi invinse atat de usor. A fost totusi, fara cea mai mica ezitare, o experienta absolut fantastica. Pe moment eu am fost absolut fermecata, si totul mi se parea vrajit. Poate si pentru ca daca mi-ar fi spus cineva in clasa a 9-a, cand de-abia descopeream Cronicile Vampirilor si ma uitam la "Interviu cu un Vampir" o data pe saptamana, ca o sa ma plimb intr-o zi pe Bourbon Street, i-as fi ras in nas.
Dar cred ca mai ales pentru ca in mintea si in sufletul meu ramane etern si neclintit un New Orleans vechi, cu catifea si dantela, Voodoo Queens, trasuri, conacuri si plantatii, baluri mascate si "ma cherie"...

Affirmation

Savage Garden e una din formatiile copilariei si adolescentei mele, e "up there" alaturi de Bon Jovi, Springsteen, Bryan Adams si Metallica. E o muzica de care voi fi mereu profund atasata, si pe care o simt ca pe un prieten bun... Chiar daca nu m-am vazut cu Alina de 5 luni de zile, stiu ca suntem impreuna, ca o simt langa mine mereu, si ca momentul revederii va fi ca o reintegrare in Univers. Asa e cu oricare din trupele enumerate mai sus... De ceva vreme nu am mai ascultat deloc muzica, nu am mai facut asa ceva vreodata - dovada cat de screwed up am fost. Parte pentru ca aveam cam 20GB de muzica pe vechiul hard, de pe care am pierdut absolut tot, si mi-a fost mult prea lene sa o iau de la capat cu incarcarea CD-urilor cu muzica pe noul hard... In seara asta, invatand la fizica pentru examenul de maine, reascult Savage Garden, si brusc ma regasesc, si totul pare sa aiba sens. Everything falls into place... Sunt extrem de legata de melodiile astea, le-am ascultat cu sfintenie timp de ani si ani, si la fiecare reascultare, adierea anilor trecuti reinvie si ma inconjoara ca o patura moale intr-o noapte de iarna... In seara asta, fiecare sentiment care m-a dominat vreodata imi revine in suflet, exact asa cum l-am simtit o data, demult, alinat si purtat departe de muzica... Si in felul asta ma regasesc, lumea redevine a mea, viata capata din nou sens, Universul ma recunoaste ca pe un prieten vechi, si ma reintegreaza in locul destinat mie inainte de crearea timpului...

In seara asta ma simt libera, si simt ca nu trebuie sa ma justific in fata nimanui. In seara asta, eu stiu cine sunt, ce fac, si ce vreau... Eu si muzica mea stim, si imi pare de ajuns... In seara asta... Viitorul de care imi era atat de teama ieri pare din nou o provocare, un mister binevenit, asa cum mi se parea "cand eram tanara", lol, adica acum vreo 2-3 ani... Simt din nou ca drumul pe care merg ascunde inca multe surprize, si promisiunea celor placute ma imbata... In seara asta nu ma mai simt batrana si obosita, asa cum ma tot simt de vreun an, simt ca am de fapt 19 ani, simt ca lumea e in secret a mea, si ca inca mai am timp... Un timp bun, in care ma asteapta lucruri bune, un timp in care ma voi simti ca in "Animal Song"... Sa fie optimism?... Hm. Tocmai am afirmat de curand ca eu nu pot fi optimista, dar... imi suna a optimism... "Would you like to make a run for it, would you like to take my hand?... Cause I want to live like animals, careless and free, I want to live, I want to run through the jungle, the wind in my hair and the sand at my feet..." Asa ma simt in seara asta...

"The city calls your name, and I can't move on.... Am I all alone in the Universe?... there's no love on these streets..." Melodia se schimba, sentimentul se transforma si el... Azi sufletul meu pare a fi o potiune in care un batran alchimist a readus la viata toate vechile ingrediente ale fiintei mele, in perfecta combinatie a secretului curgerii timpului, intr-o reactie in permanenta miscare, nelinistita, neasteptata, dar totusi armonioasa... Sa fie potiunea perfecta?... Implinirea muncii de o viata a batranului alchimist?... Nu, lipsesc cateva ingrediente inca, dar e promisiunea potiunii perfecte... Inca mai are cativa ani buni alchimistul...

"She's taken her time making up the reasons, to justify all the hurt inside, guess she knows from their smiles and the look in their eyes, everyone's got a theory about the bitter one... But somewhere in a private place, she packs her bags for outer space....." Melodia despre mine...

Proof of life

"There's another world inside of me that you may never see, there's secrets in this life that I can't hide, somewhere in this darkness there's a light that I can't find, well maybe it's too far away, or maybe I'm just blind... Maybe I'm just blind... So hold me when I'm here, right me when I'm wrong, hold me when I'm scared, and love me when I'm gone... everything I am, and everything in me, wants to be the one you wanted me to be, I'll never let you down, even if I could, I'd give up everything if only for your good, so hold me when I'm here, right me when I'm wrong, you can hold me when I'm scared, you won't always be there, so love me when I'm gone... ROAMING THROUGH THIS DARKNESS, I'M ALIVE BUT I'M ALONE, PART OF ME IS FIGHTING THIS BUT PART OF ME IS GONE..." (3 Doors Down - "When I'm gone", noua mea melodie-obsesie... de o saptamana o ascult pe repeat..)

Am primit de curand un mail care a contrabalansat toate comentariile oarecum neplacute pe care le-am mai primit pe parcurs, asa ca iata-ma din nou scriind pe faimosul meu blog. Cine ma cunoaste cat de cat stie ca nu apreciez sfaturile care nu sunt de fapt aceeasi opinie cu a mea :P OK, poate nu sunt chiar atat de radicala, I can take a good advice, dar... toata treaba asta cu intorsul meu acasa a devenit extrem de controversata, si decizia asta a fost un drum neasteptat de sinuos si neplacut. De aproape 5 luni, cam 70% din toata energia mea a fost investita intr-o permanenta oscilatie, in luarea primei decizii cu adevarat radicale din viata mea, in incercarea de a trece peste o stare de profunda indecizie. Am pierdut ceva prieteni pe drumul asta, destul de multi daca stau sa ma gandesc, am pierdut inca putin din inocenta si credinta, daca mai era cazul, si din pacate stiu ca nu se vor mai intoarce vreodata. Am si invatat multe si am si castigat multe pe parcurs, dar... there's only so much I can take.

"Baby slow down, the end is not as fun as the start... Please stay a child, somewhere in your heart... I'll give you everything you want, except the thing that you want, you are the first one of your kind... And you feel like no one before, you steal right under my door, I kneel, cause I want you some more, I want the lot of what you got, and I want nothing that you're not... Everywhere you go, you shout it, you don't have to be shy about it... Some things you shouldn't get too good at, like crying, smiling and celebrity... Some people have way too much confidence, baby..."

De fiecare data cand trece cam o luna fara sa ascult vreuna din trupele mele preferate, cand ascult din nou redescopar cat de mult ii iubesc, si simt ca plutesc. Acum e U2, ascultam "How to dismantle an atomic bomb", in special "Original of the species" pe repeat, si nu ma pot satura. Parca nu imi vine sa cred cat de mult imi place, cat de bine imi face... Melodia asta imi aduce aminte cat de dor imi e sa fiu in love, imi e atat, atat de dor... Asa mult imi doresc sa dansez cu cineva pe melodia asta, si sa fie totul atat de magic pe cat e melodia... Mi-e atat, atat de dor de putin magie... de putin mister... de mai putina realitate... de mai putine framantari, mai putine controverse, mai putine discutii.......

De maine in 4 saptamani ma intorc acasa. Pentru absolut prima oara, nu mai imi pasa de ce zice nimeni. Dar NIMENI. Pentru prima oara inot impotriva curentului, fara nici un fel de sentiment de vinovatie sau indoiala. Mereu am inotat importiva curentului, si mereu am fost pe dos decat ceilalti. Eram pe dos cand vroiam sa plec din tara, eram pe dos cand chiuleam de la exagerat de multe ore in liceu, si nu ca sa ma duc cu "gasca" in club sau in bar, ci peste drum cu Alina, sa manacam pizza de la buticul de langa liceu, si sa vorbim si sa radem, doar noi doua. Mereu, noi doua... (si ca sa o urmarim pe tanti de la librarie, LOL, ok, aici numai ea va sti la ce ma refer =)) ) Eram pe dos cand stateam acasa cand nu ieseam cu Alina, si lucram la mate 12 ore pe zi... Eram pe dos cand ascultam Metallica si Bon Jovi si Black Sabbath intr-o lume de hip-hop sau manele.

Si de data asta am descoperit ca sunt invers decat restul lumii, si aici ma refer la lumea care pleaca, la plecatii mei, printre care am trait timp de un an intr-o lume virtuala, a plecatilor... Asa cum am crezut cu ani in urma, la trecerea de la generala la liceu, ca imi voi gasi locul, am crezut si de data asta ca dezamagirea imensa care a fost liceul va fi compensata de o mult-asteptata "gasire a locului". Se pare ca ma prind mai greu, dar in sfarsit am inteles. Am inteles ca oriunde ma voi duce, si oriunde voi fi, nu imi voi "gasi locul", si nu ma voi simti in largul meu intr-un colectiv, si ca nu voi simti vreodata ca apartin vreunui colectiv. Si asta pentru ca "locul" ala magic pe care il tot caut de atatia ani era mereu in fata mea. "Locul meu" il port in mine, e in noptile de vara cand lucram cu mama la mate, in zecile de caiete de mate lucrate, in teancurile de caiete de mate goale, asteptand sa fie lucrate, e in legatura cu adevarat magica dintre mine si Alina, in magia de la mine din camera, tesuta in posterele uzate si in peretii plini de scotch, in citatatele de pe usa, in cartile de pe pat, in tablourile pictate de Yuky si de mama, in vraful de CD-uri, in amintirea momentului in care am primit primul meu casetofon, si am putut asculta unica mea caseta, cu Bryan Adams (poate the happiest moment of my life...), in amintirea orei de franceza in care m-am asezat langa Alina, pentru a ramane mereu langa ea, in sevaletul din camera mamei, in biblioteca de matematica din camera mamei, in vara in care am stat in curte si am pictat vase de lut, in gradina lui tata, in discutiile nocturne cu Yuky, in blana moale si pufoasa a pisicilor mele, in moaca zbanghie ca cainelui..... Si cand deja un "loc" ti se potriveste perfect, te completeaza, si te apropie mereu de cel mai bun om care poti fi... nu stiu daca vreun alt loc s-ar mai putea compara. A trebuit sa vin pana aici ca sa inteleg si ca sa imi potolesc dorul de duca. Imi vreau locul inapoi, vreau sa simt din nou ca sunt eu, vreau sa nu mai simt ca sunt singura piesa din puzzle care are marginile aiurea, dintr-o eroare in fabrica, care nu se va potrivi niciodata in marele puzzle, si care sta singura pe margine, asteptand un puzzle poate mai mic, dar plin de piese asa cu marginile aiurea ca ale ei. Ok, ultima parte.. asa m-am simtit toata viata, si cred ca asa ma voi simti mereu, dar... well, you know what I mean :P

"I'm around the corner from anything that's real, I'm across the road from hope, I'm under the bridge in a rip tide that's taken everything I call my own...One step closer to knowing,,, One step closer to knowing... I'm on an island in a busy intersection, I can't go forward, now I can't turn back, can't see the future, it's getting away from me, I just watch the tail lights glowing... One step closer to knowing, one step closer to knowing... I'm hanging out to dry, in my old clothes, finger still red with the prick of an old rose... Well the heart that hurts is a heart that beats, can you hear the drummer drumming.... One step closer to knowing, one step closer to knowing..."

Nu stiu de ce tresar de fiecare data cand aud "I would never give up love to find romance"... It never was love, and I know it...

"Take this soul, stranded in some skin and bones,
Take this soul and make it sing, sing...
Take these hands, teach them how to carry,
Take these hands, don't make a fist, no...
Take this mouth, so quick to criticize,
Take this mouth, give it a kiss..."

Acum, intr-o zi frumoasa cu soare, intr-un taram strain si indepartat, cu un vant placut prin parul lung, lasat liber, cu un ghiozdan plin de carti, si visand la plecare (din nou), cu decizia de a face ceea ce e bine pentru mine, cu o decizie luata dupa niste framantari care m-au lasat franta de oboseala si golita pe dinauntru, scriind versuri pe masura ce le aud in melodiile pe care le iubesc atat de mult, purtata de sunetul drag si familiar al chitarilor intr-o lume in care gasesc cate o bucatica de vraja, cu un sentiment de singuratate mai puternic decat a fost vreodata, cu un dor abisal de cineva care sa ma faca sa ma simt ca si cum as asculta "Return to Innocence" pe repeat, cu un viitor confuz, care momentan e un mister total pentru mine si care ma sperie mai mult decat orice, acum, de-abia acum, simt ca intr-adevar pot sa trec si prin zid.

TAKE THIS HEART,
TAKE THIS HEART,
TAKE THIS HEART,
AND MAKE IT BREAK