The power of good-bye

Long time, no see... A trecut ceva vreme, in care am avut nevoie sa ma departez de tot ce e pamantesc, de tot ce nu e al meu, de toti cei care ma asculta, sau care ma citesc... sa ma desprind de tot ce imi e familiar, de tot ce stiu si de tot ce sunt... cred ca acesta a fost acel lins al ranilor de care aveam nevoie... am senzatia ca perioada asta nu am fost decat un exterior... fizic am fost pe aici, m-am trezit dimineata (sau ma rog, la pranz :P), am raspuns la mailuri, am lucrat si am invatat, am interactionat cu cei din jurul meu, dar cumva am facut totul mecanic... nu am fost cu adevarat aici...

Am observat ca prietenii apeleaza la sfaturile si ajutorul meu mult mai mult decat o faceau inainte, si ca eu pot sa inteleg mult mai multe despre oameni si problemele lor, decat puteam acum un an... pana acum am reusit sa ma pun in toate situatiile dificile care mi s-au relatat, si am reusit sa imi adaptez gandirea la gandirea celuilalt, si sa ii dau un sfat redat cumva prin proprii lui ochi, adaptat firii lui.. M-am bucurat ca pot fi mai de folos decat eram pe vremuri, dar parca numai mie nu puteam sa imi dau sfaturi, si numai viata si firea mea nu puteam sa le inteleg...

Nici nu stiu pe unde am fost, sau ce mi s-a intamplat... Parca ma trezesc dintr-o lunga amnezie, pe care am reusit cumva sa o ascund de oricine in afara de mine. Parca amnezia mea imi permitea accesul la toate informatiile necesare pentru a "save face", pentru a-i recunoaste si a-i ajuta pe ceilalti, pentru a parea ca sunt tot eu. Dar desi ii stiam pe toti din jurul meu, si printre toate zambetele, stiam ca imi lipseste informatia esentiala - cine sunt eu de fapt...

Parca spiritul meu m-a parasit perioada asta, a plecat pe undeva in vacanta, sa isi reincarce bateriile. Nu a plecat in Louisiana, si nici prin Romania, a plecat undeva unde nu exista tari, si nu exista distanta... in locul care este tot un spirit, fara sa fie locuit de vreun spirit anume...

Cred ca intoarcerea spiritului s-a intamplat acum doua zile... ca de obicei, chemarea a venit dintr-un loc neasteptat, intr-un moment neasteptat. Acum doua zile am spus "nu" cuiva caruia i-as fi spus un foarte mare "da" acum un an, doi, trei... m-a socat cat de mult m-am schimbat, cat de mult am realizat ce vreau de fapt, si la cate am dat drumul... de la cate mi-am luat la revedere...

Cel mai ciudat este ca am stiut de foarte multa vreme ca se va intampla asta. Inca o data, instinctele mele au fost extraordinar de exacte. Sigur ca nu ma asteptam sa se intample asta acum... si nu ma asteptam sa spun un "nu" atat de clar, lucid, argumentat si din suflet. Nu ma asteptam sa fiu chiar atat de sigura pe mine si pe ce imi doresc. Incep sa ma gandesc foarte serios la ideea de premonitie in ceea ce ma priveste. Sunt atatea lucruri care am stiut dintotdeauna ca se vor intampla, si multe s-au si intamplat. Acum, inca o premonitie confirmata. Sincer sunt inca bulversata... ma simt cam asa cum ma simteam dupa ce am aflat ca o sa plec in America - cum poate sa fie adevarat ceva la care m-am gandit atata vreme in avans?...

"Your heart is not open, so I must go, the spell has been broken, I loved you so... Freedom comes when yo learn to let go, creation comes when you learn to say no... You were my lesson I had to learn, I was your fortress you had to burn...
Pain is the warning that something's wrong, I pray to God that it won't be long... Walk away...
There's nothing left to try, there's no place left to hide,
there's no greater power than the power of good-bye...
There's nothing left to lose, there's no more heart to bruise,
there's no greater power than the power of good-bye..."
(Madonna- The Power of Good-bye)

no particular title

Iar 4 dimineata... ascult Guns'n Roses, "Since I don't have you"... cainele doarme la picioare... parca m-as culca, dar in patul meu oricum dorm 3 pisici... cantecul asta e incredibil de soft...
Alex ma tot pisa sa mai scriu pe blog, dar ma simt atat de golita pe dinauntru incat parca nu mai am nimic de spus... nu mai am nici mie ce sa imi spun. As si ati fi crezut ca o data ajunsa acasa o sa am atata fericire de impartasit! Wrong. De la o vreme simt ca nu mai am nimic de spus lumii sau mie.

Deseori ma detest pentru ca mi-a trebuit America. Sunt atat de constienta ca nu mai e cale de intoarcere, si imi spun mereu "ce ai facut Irina..." Nu stiu ce imi doresc mai mult, sa nu fi pornit pe drumul asta din start, sau sa fi fost eu o altfel de persoana. Cred ca era toata lumea mai fericita daca eram mai normala... mai putin emotiva... mai putin impulsiva... mai putin incapatanata... as vrea doar sa pot simti mai putin... sa nu mai fiu sfasiata de propriile mele sentimente. As vrea sa fiu mai rece, si sa nu ma mai afecteze totul.

Ah, da... Knocking on heaven's door... this is exactly the mood I'm in... Tot ce mai simt e ca nu mai exist. Ca nu mai gandesc, nu mai simt, si nu mai percep realitatea. Sunt o carcasa goala, si ma intreb unde am disparut. Nu stiu ce e cu mine. Mama put my guns in the ground, I can't shoot them anymore... Am impresia ca vad tot ce e in jurul meu de undeva de foarte departe... simt ca nimic nu mai e al meu... ca nu mai am nimic. I've burned out. Asta s-a intamplat. Ma simt epuizata spiritual. M-am ars la flacara prea puternica, si acum am cazut prea jos ca sa mai pot simti ceva. Si in acelasi timp ma inunda toate cate le simt acum. E ca si cum as fi spus "oh fuck it..." si as fi refuzat sa mai imi traiesc sentimentele. Am refuzat sa le mai dau glas. Le las pur si simplu sa ma devoreze de vie, fara sa mai imi pese. Ca si cum ai avea un calculator atat de stricat incat nu mai are nici un rost sa incerci sa il repari... il lasi singur, sa isi arda circuitele, sa fie mancat de praf si neglijenta, il lasi sa moara. Si nici nu mai poti sa iti cumperi altul. Ala a fost.

Intalnirea cu Alina a fost... nu stiu... am ras ca de obicei, am vorbit ca pe vremuri.. nimic nu s-a schimbat, si in acelasi timp nimic nu mai e la fel. Pentru ca de acum port in frunte warning-ul ca voi pleca din nou in curand. Ca nu mai apartin efectiv de lumea asta. Nu mai imi apartin decat mie. Iar eu nu ma vreau... M-am simtit fericita cu ea, fericita cum nu ma poate face decat ea. Nu puteam sa ma opresc din a privi in ochii ei migdalati, de parca ar fi fost ultimul lucru cu adevarat frumos care imi era dat sa il vad in viata asta. Ma intrebam mereu de ce nu mai pot fi fericita. De ce nu ma mai pot bucura cu adevarat de nimic, de ce simt totul pe jumatate. De ce spirirul imi zace mort la picioare.

Am trecut la Wanted Dead or Alive. Inca o data simt ca Bon Jovi e singurul lucru pe care il am AL MEU, oricat as fi de jos si oricat as fi de singura. De multe ori e singurul lucru care ma salveaza de la prabusire. Zilele astea imi aranjez noile carti in biblioteca de la birou... aranjez cu grija pe un raft cartile de dinamica fluidelor, pe un alt raft cartile de Putnam, pe un altul cartile de informatica... mangai laptopul care imi e atat de drag si ii zic "how you doin' sweetheart..." Pun Bon Jovi, aranjez castile, ma asez la birou, deschid caietul si cartea, si ma scufund in munca. In muzica. Iar framantarile devin zgomot de fundal. Dar sunt acolo, si ma dor. Ma dor mereu. Privirea imi fuge la cana mea verde cu iepurele care zambeste amabil si fericit, dar care de fapt spune "Please Go Away", si zambesc putin. Aud "sometimes when you're alone, all you do is think", iar intunericul din mine intrevede din nou o portita de scapare in mintea mea obosita... reimpart orizontul in patratelele caietului, ma concentrez din nou... vocea lui Jon, care imi e mai familiara decat orice altceva, si succesiunea sunetelor chitarilor, imi tes mintea la loc, si previn descompunerea. Este singurul moment cand gasesc putina liniste, in solitudine, durere si uitare de sine. Dupa o vreme piuie un sms de la Alina... pisica se suie pe birou si cere alintare... intra mama si ma ia in brate... si atunci realizez din nou ca in mine nu mai e decat furtuna. Iar eu am parasit puntea, am lasat carma, si m-am izolat in camaruta capitanului, ca un pirat batran, cu echipajul inghitit de ape... acolo in acea camaruta, muzica blocheaza sunetul de infern al furtunii de afara. La o lampa cu flacara tremuranda, scriu pe un vechi pergament... si uit... dar stiu, stiu ce e afara... refuz sa mai ies de acolo, refuz sa mai imi pese ca marea demonica imi va inghiti in final corabia. Nu mai am de ce sa ma tin, decat de aceste clipe de semi-liniste, cand aud numai muzica si scrijelitul penitei pe foaia mea ingalbenita...

Downbound Train

And I'm back...

E 4 dimineata, chiar spre 5, dar nu mi-e somn... in Louisiana e inca 8:36 PM... Doarme toata lumea, in Bucuresti e o liniste mormantala... Nici macar cainele nu misca... nici macar o labuta... somnul lor e atat de adanc si linistit... totul e amortit... am senzatia ca deranjez aceasta amorteala, prin tacanitul tastelor, prin lumina ecranului, prin agitatia flacarii chibritului... am senzatia ca toate lucrurile din camera imi fac semn sa tac... sa nu le mai deranjez somnul. Parca se intreaba cine sunt si ce caut aici...

Pastrez un exterior vesel, dar sunt foarte ingandurata. Poate mai mult derutata decat ingandurata. Ma simt foarte pierduta... ma simt pierduta acasa!! Cine ar fi crezut? Alaltaieri dormeam in Baton Rouge, si acum sunt la mine in camera. Ma bulverseaza chestia asta. Ma gasesc traind efectiv in doua lumi simultan, sfidand legile fizicii... nici nu mai stiu unde mi-e inima, unde mi-e sufletul... probabil ca stranded somewhere in between. In orice caz mai imi trebuie cateva zile sa imi revin. Aici nu s-a schimbat nimic, dar m-am schimbat eu foarte mult. Ma simt acasa, dar in acelasi timp ma simt un strain. La fel ca in America.

Nu cred ca mai exista cale de intoarcere o data ce ai devenit un ratacitor. Ideea de "acasa" devine o idee confuza, un concept relativ. Poate subiectul cel mai sensibil... mereu sunt persoane importante care raman de cealalta parte, mereu sunt lucruri pe care le uiti in partea cealalta cand iti faci din nou bagajul... si orice ai face, nu le poti reuni. Orice ai face, cand esti intr-o parte, iti lipsesc bucati din suflet care au ramas dincolo. Esti pentru totdeauna imprastiat in prea multe locuri, si nu te poti aduna. Tot ce ai in final este propria ta persoana, singurul bagaj pe care il poti cara in permanenta cu tine, oriunde te-ai duce. In tine se reunesc toate, in forma unei amintiri sau a unui gand, in forma lucrurilor cum erau pe vremuri... Dar nimic nu e palpabil, nimic nu e real, in tine se intalnesc numai spiritele a tot ce s-a perindat prin viata ta, pana cand devii o suma de fantome ale trecutului, prezentului, si ale unui viitor de locatie incerta.

S-a trezit pisica... s-a strecurat la mine in brate... toarce... senzatia divin de pufoasa a unei pisici... se bucura ca o mangai si ca ma joc cu ea... parca ma stie de undeva... parca a mai simtit mana asta in blana ei... instincul ei de animal ii spune ca sunt safe. Dar daca nu as fi fost aici, ar fi gasit afectiune in alta parte. Viata a mers mai departe fara mine, iar pentru multi, eu sunt o mica senzatie de vacanta. E ciudat cum intr-un fel, ma simt singura.

...and I lived through the rain...

tree
Originally uploaded by jovi girl.

Zi mai calma azi. Am lasat Eminem, si am trecut la Shania Twain, so I've been in the "I'm a foxy lady" mood all day... :P

Cina cu Gab aseara a fost foarte productiva, m-a linistit foarte mult, si mi-am dat inca o data seama ca pot intr-adevar sa discut cu ea. It's so cool to be able to bitch about your job to your boss :P Se pare ca pana la urma voi lucra in CFD (Computational Fluid Dynamics) de la toamna, si am destule de pregatit la vara. Tre sa ma apuc sa invat Cactus ca lumea, si sa studiez ecuatiile Navier-Stokes. That should be fun.

Epopeea valizelor continua. Gab s-a oferit sa tina la ea una din valize, ceea ce m-a bucurat foarte mult, din moment ce un mamut e totdeauna mai usor de transportat decat doi mamuti. Asa ca iar am desfacut tot si am mutat dintr-una intr-alta. Gab a venit la mine cu 2 ore inainte sa plece in Argentina, ca sa imi ia mie valiza. *rolls eyes* A vazut-o pe cealalta, si a zis ca e mult prea grea si ca e posibil sa nu mi-o ia, pentru ca nu poate fi mutata din loc... asa ca l-a trimis pe Horst cu o alta valiza de a ei, macar sa am doua de greutati rezonabile. Asa ca acum iar o desfac si pe aia. Lol. Inca o data s-a mobilizat tot CCT-ul pentru mine :)) Am devenit insa un expert autorizat in bagaje... m-a sunat Venancio (un amic foarte bun din Brazilia) disperat ca tre sa se mute din camin in 4 ore, si i-am impachetat toata camera in 2 valize intr-o ora... I was like "and THAT's how you do it!" :P
O sa imi deschid o sala de fitness si ii pun sa inchida si sa deschida valize impachetate la dubla capacitate.

Paul m-a invitat sa iau maine pranzul cu el si sotia lui, Cindy, inainte de a ma duce la aeroport. E misto sa iti spuna Paul Saylor ca e "elated" ca te intorci tu in America :P

Tipa care lucra la ICC mi-a cerut pasaportul, pentru ca nu m-a crezut ca sunt din Romania, si numai studenti internationali pot sta la ICC. Lipsa de accent poate fi cateodata o pacoste. Ma amuz de fiecare data cand se crucesc astia ca nu am accent, sau ma cred vreo americanca nebuna care zice ca e din Romania ca sa para interesanta. M-a sfatuit Gab ca daca am probleme cu bagajele la aeroport, sa bag un accent si sa par stupid and poor :))

Nu stiu de ce sunt atat de sucita. Acum 2 zile eram convinsa ca detesc locul asta si ca vreau clar sa ma intorc acasa. Aseara nu ma simteam in stare de nimic. Acum sunt atat de excited de ce va fi la toamna, de ce voi lucra, si de tot... Eram pe vremuri o persoana foarte stabila, nu in sensul ca nu eram tacanita si inainte, dar in sensul ca stiam mereu o chestie, si nu-mi schimbam usor parerile. De cand am venit aici mi se schimba starile de la o zi la alta, de la o secunda la alta... Acum sunt fericita, dar sunt constienta ca nu stiu ce voi simti intr-o ora... E extrem de frustrant sa nu mai poti avea incredere in propriile sentimente.

(bai sa nu-mi furati ideea cu sala de fitness cu valize, ca daca nu imi iese cu matematica, am si eu un backup)

Ok, so... it's been a year... Nu pot sa cred. Inca ma simt complet clueless. Inca ma simt ca sunt in camera mea visand sa plec intr-o zi in America. Mi se pare ireal. Ma uit la tot ce s-a petrecut anul asta si am senzatia ca ma uit la un film... Nu pot sa cred ca a fost de fapt viata mea... Nu pot sa cred ca stau aici acum. Nu pot sa cred ca maine voi bea din nou cafea pe diverse aeroporturi, asteptand diverse avioane... ca straini grabiti si ei sa ajunga in diferite locuri in lumea asta mare, vor auzi doar propria lor respiratie, anunturile din aeroport si clincanitul de bagaje, in timp ce eu ii voi observa din umbra, potrivind ritmul de la "Keep the Faith" cu ritmul lumii din jurul meu, cu ritmul inimii mele... Nu pot sa cred ca discut despre matematica computationala si despre optimizat algoritmi. Copilul din mine nu poate sa creada cat am crescut. Nu pot sa cred unde am ajuns, atat de devreme. Stau cu mainile impreunate in fata acestui ecran luminos, intr-o seara tipica de Louisiana, ridic privirea si ma minunez cat de mare e cerul... incerc sa fac o balanta a anului care a trecut... dar nu pot decat sa ma gandesc ca s-a terminat acest semestru, ca am trecut si de runda a doua... respir adanc...

Faith, you know you're gonna live through the rain, Lord we've gotta keep the faith...

Eram in masina cu cineva acum ceva vreme, si pe drumul de pe langa lacuri, am vazut un copac crescut in mijlocul lacului. De nu stiu cand caut copacul ala sa il fotografiez, si nu il gaseam... azi am descoperit ca in spatele ICC-ului este un alt lac, si trecand de un desis de vegetatie, am putut vedea intinderea imensa a lacului, iar in mijloc, era copacul meu..... I still haven't found what I'm looking for, dar voi continua sa keep the faith, pentru ca dupa indelungi cautari, gasesti ceea ce cauti...

Ne reintalnim in curand... in viu glas, viu cuvant si vie credinta...
Astept factura la electricitate ;)

Nervi de primavara

Niciodata cand am scris pe acest blog nu am fost atat de furioasa. Nervoasa. Defensiva. Iritabila. Violenta. Simt ca am atata furie in mine incat ma razbun pe tastele laptopului. Simt ca o sa explodez. Nu vreau sa vad pe nimeni si nu vreau sa aud pe nimeni. Ma simt efectiv violenta. Pe oricine vad imi vine sa il iau la bataie. Orice si oricine ma enerveaza. Copacul din dreapta mea ma enerveaza. Masa asta si banca asta ma enerveaza. Pachetul de tigari care se goleste din ce in ce mai rapid ma enerveaza. Nu ajuta nici faptul ca ascult "Lose Yourself" pe repeat de o ora. Furia si enervarea creste in mine cu fiecare fiecare cuvant rappuit de Eminem... fiecare cuvant plin de inversunare si disperare mi se insereaza discret dar sigur in fiecare celula. Furia mea devine organica. E o entitate vie in interiorul meu. Mi-e greu sa o controlez. Nu mai vreau sa o controlez. Nu mai am putere. Nu mai imi pasa. Parca nu mai imi doresc decat sa am cui sa dau pumni. Nici la cine sa urlu nu am. Decat acest blog, si voi cei care cititi. Urlu la voi.

Ziua asta a fost o serie de evenimente, stari si schimbari de stari, care au dus gradat la o frustrare si o manie care deja nu mai are loc in mine. Prea m-au enervat multi astazi. Prea m-au incercat toate sentimentele, premonitiile si ingrijorarile posibile. Cantecul asta trece prin mine acum ca o sina de tren. Cantecul nu mai are un punct culminant, e o linie culminanta, care ma oboseste foarte mult. Imi amplifica starea, punctul meu de fierbere a fost atins demult, iar cantecul nu face decat sa tina oala pe foc. Nu il pot opri insa, daca opresc cantecul asta voi exploda. E tot ce mai poate izola miile de sentimente care ma trec acum.

Cineva mi-a spus azi "welcome to the world of grown-ups, greul de-abia acum incepe." Cu ce drept? Cu ce drept imi ureaza bun-venit in lumea in care traiesc deja de un an de zile? De ce greul de-abia incepe? Pana acum ce a fost? Reactiile astea care ma iau asa de foarte de sus ca "vai ce bine ca ai vazut in sfarsit lumina!" ma calca pe nervi cum nici repetitiile obsesive bacoviene nu ar putea exprima. Nu am vazut nici o lumina, ce lumina ar trebui sa vad? Nu e domne nici o lumina. Sunt eu si masa asta pe care scriu. E copacul enervant din dreapta. Sunt masinile care trec. Sunt celulele mele pline de serul amar al furiei. Sunt zilele si anii care vor urma. Sunt pasii pe care va trebui sa ii parcurg, ca sa trec prin fiecare zi care va veni. Dar nu e nici o lumina pe care ar trebui sau nu sa o vad. Deciziile mele de viata nu le iau pentru aprobarea nimanui. Nu am nevoie de nici o aprobare.
Si nu am chef nici ca decizia mea sa fie primita ca o linistitoare confirmare a deciziilor altora, care au trecut candva prin aceeasi dilema. Adica daca faceam eu pe dos ca tine, insemna ca poate exista si o alta alegere decat cea pe care ai facut-o tu, si... hopa! daca era aia mai buna?? Asa daca aleg si eu ce ai ales tu, ehehe, inseamna ca ai avut dreptate, stiai tu ce stiai... Ce sa zic....
Sa fie clar aici ca ma refer la o singura persoana, care nu e inclusa in comentariile lasate pe blog. A fost cu totul altceva bucuria Loredanei, a lui Alex, a lui Mihnea, a lui Cipi, sau a misteriosului George. (care incepe sa devina una din prezentele acelea binefacatoare venite din neant. Comentariul tau, George, a fost singurul moment de perfecta fericire si liniste pe ziua de azi. Thanks...) Ei nu au pus-o la modul ca "vai ai vazut lumina, ai facut ceea ce TREBUIA" (nush de ce "TREBUIE" sa faci asa, dar ma rog). Ce mi-au spus ei mi-a facut bine si m-a bucurat. Nu am simtit decat prietenie si sinceritate din partea lor, si pentru asta le multumesc.
Sa mai fie clar si ca cine a incetat sa mai discute cu mine cand am decis sa ma intorc acasa, pentru ca brusc nu mai eram "worthy", nu are nici un motiv sa reinceapa sa discute cu mine acum. Nu sunt mai worthy acum decat eram acum 3 zile. Tot aia sunt.

De fapt totul a inceput azi cand am semnat actele pentru scos laptopul din tara. Am simtit ca ma lasa genunchii cand mi-am pus semnatura pe foaia aia. Am stiut ca am semnat un contract mult mai mare. Am semnat contractul vietii mele. Iar cale de intoarcere nu mai este. Spre deosebire de cum eram cand am plecat prima oara, acum aveam o vaga idee in ce ma bag. Dar imi dau seama ca doar cu timpul voi incepe sa diger toate implicatiile. Sunt dominata de o teama si o frustrare ca niciodata in viata. Azi am trecut mereu de la o stare la alta, de la crize de plans si disperare ca nu ma simt in stare de asta, la stari violente de furie, determinare si incredere in mine. M-am simtit cel mai puternic om de pe pamant, pentru ca in secunda urmatoare sa simt ca ma surp sub greutatea care ma apasa.

M-am confruntat azi cu "fantomele Louisianei", care sunt inca prezente, si apoi cu doua exemplare umane de cea mai joasa speta. Mi-am dat seama insa ca oriunde ai fi pe lumea asta, exista o minima cantitate de rahat pe care trebuie sa il inghiti. Rahatul de acasa l-am tot inghitit ani de zile, si nu mai am puterea sa o iau de la capat. Dar nu imi dau seama daca de data asta chiar m-am bagat in over my head.
"I've got to formulate a plot fore I end up in jail or shot
Success is my only mothafuckin option, failure's not
Mom, I love you, but this trailer's got to go
I cannot grow old in Salem's lot
So here I go is my shot.
Feet fail me not, cuz this may be the only opportunity that I got"

Sunt singura. Si mi-e frica, mi-e foarte frica. Mi-e frica de posibilitatea ca nu voi fi in stare de ce va urma. Ma trec atatea sentimente si ganduri care ma lasa fara puteri. Ma gandesc ca ma duc acasa vara asta, ca sa imi ling ranile si sa ma pregatesc pentru level 2, dar apoi imi dau seama ca nu voi putea fi vreodata pregatita pentru ce va urma. Va trebui sa merg dupa ureche si de data asta si sa o iau pas cu pas. Feet fail me not...

Surprise surprise...

Ok, din momentul asta nu voi invinui pe nimeni care citeste acest blog daca va considera ca sunt tacanita. Feel free. O sa ma intorc in Louisiana la toamna. Lol.

Nu am motive extrem de inteligente. Nu stiu exact ce a produs schimbarea, dar azi la ora 2:43pm am decis ca ma voi intoarce aici. Pe puncte, cam astea ar fi motivele: (daca de oboseala uit vreun motiv, imi cer scuze motivului respectiv)

- zilele astea nu simt ca parasesc un loc in care nu ma voi mai intoarce. Remember cum am zis ca voi pleca din camin, "no tears shed"? Wrong. Nu vreau sa mai locuiesc vreodata intr-un camin, dar... am simtit ca e sfarsitul unei ere. Am simtit nostalgie pentru camaruta mea pe care am crezut ca o detest. Mi-am adus aminte de filmul ala cu cei doi batranei care se certau mereu si oficial erau dusmani, dar care de fapt tineau unul la compania celuilalt mai mult ca la orice.

- ador sa scriu in blog pe laptop, de pe terasa vreunei cafenele, cu cafea din aia buna de $4 in dreapta si cu pachetul de tigari in stanga, cu gandurile leganate de muzica mea draga... acum scriu pe blog, soarele apune, ascult "Return to innocence", si efectiv simt cum sufletul imi pluteste, printre firele de iarba ale gazonului de un verde care iti ia ochii, printre copacii atat de linistiti, printre miscarile ritmice ale SUV-urilor care trec pe drumul lipsit de gropi... ma pierd in mirosul cafelei si in libertatea pe care o simt.

- imi ador laptopul. Ador sa am internet wireless. Cand inchid laptopul si intra in sleep mode, se aprinde o luminita in fata, a carei intensitate creste si scade, in ritmul unei respiratii umane. Cand sting luminile si ma culc seara, ramane acea luminita, prin care laptopul meu respira in ritm cu mine, si doarme alaturi de mine... Niciodata nu m-am simtit singura in aceste momente.

- semestrul viitor o sa ma mut intr-un apartament, singura. O sa am in sfarsit buda mea personala :) acesta devine un subiect sensibil dupa ce ai trait in camin :P O sa am sufrageria mea, bucataria mea, si neaparat covoare... si postere... peste tot postere... si o canapea moale... si birou, si carti de mate... si lampi, multe lampi cu lumina dulce... si o paturica moale cu care sa ma invelesc cand stau pe canapea si programez... si mobil, neaparat tre sa imi iau mobil... si astfel nu va mai trebui sa imi impachetez toate posesiunile pamantesti la sfarsitul fiecarui semestru, ceea ce e intotdeauna un lucru bun. Vara viitoare voi putea sa stau sa lucrez, pentru ca vor putea veni ai mei la mine. Ma simt atat de grown up cand ma gandesc ca voi avea de platit factura la electricitate. Lol. Mereu mi-am dorit sa am apartamentul meu, si de platit factura la electricitate, dar nu as fi visat ca o sa am asta la 19 ani. Dupa cum am spus, motivele mele nu sunt extrem de inteligente.

- intr-o zi vreau sa fiu cercetator, si sa imi pot permite in acelasi timp sa locuiesc intr-o casuta frumoasa, cu gazon, si un copac mare in fata, de care sa atarne un leagan. Si un SUV negru (nu sa atarne de copac, sa stea langa copac)

- vreau sa lucrez la un proiect semestrul viitor, proiect care consta in mare in simularea coliziunii a doua gauri negre. Daca ne iese chestia asta, CCT-ul va intra in istorie, si vreau sa fiu acolo cand se va intampla asta. Cum a spus Paul Saylor, va fi ca si cum as sta in dreapta lui Galileo Galilei, cand si-a indreptat pentru prima oara telescopul spre cer. Ok, uite un motiv mai inteligent.

- nu vreau sa pierd aceasta libertate de care se pare ca m-am atasat totusi extrem de mult. Nu vreau sa ma simt din nou blocata intr-un punct fix, asa cum m-am simtit timp de 4 ani de zile in liceu. Stiu, stiu sigur ca daca ma duc la facultate in Bucuresti o sa vreau sa imi infig cutite in cap. Asa in teorie as putea spune ca da, lasa ca n-o sa fie asa de rau, ma descurc eu. Va veni insa si partea practica, si atunci sa vezi. Stiu fara indoiala ca va fi liceul all over again. Iar depresii. Iar sa prefer sa stau in ghena decat sa ma duc la scoala. Iar colegi manelisti. Iar ore si zile intregi pierdute. Iar nervi. Iar Bacovia si "Fade to Black" de dimineata pana seara. Iar oras gri in care nu pot sa ies singura dupa ora 8. Iar cutitari in autobuze. Iar cer inghitit de blocuri gri. Mi-e atat de clar ca o sa imi vina sa imi iau campii...

- azi am fost sa vorbesc cu o profa de mate ca sa imi pot programa cursuri pentru semestrul viitor (ceea ce trebuia teoretic sa fac acum 3 luni) I-am povestit toata tarasenia, ca am crezut ca ma intorc in Romania, si ca acum vreau sa ma intorc aici. M-a intrebat "is he cute?" (he actually is VERY cute, but that's besides the point) Aici exista profe de 50 de ani care pun asa o intrebare.

- Stefan Hornet e un tip pe care nu il cunosc personal, dar care am ajuns sa cred ca e un fel de stea calauzitoare in forma umana. Era mare olimpic international la mate cand eram eu prin generala, era eroul meu, si il urmaream prin ziare si diverse surse indirecte. M-am dus la "Mihai Viteazul" pentru ca acolo a fost si el. Am vrut sa plec in America pentru ca plecase si el. Sigur ca eram si eu mica, si sub influenta unei teenage crush, si motivele s-au mai schimbat pe parcurs, dar... cred ca de la el a pornit intreaga mea obsesie cu America. Nu am mai auzit de el si nu m-am mai gandit la el de ani de zile, dar acum cateva zile am primit un mail cu intalnirea studentilor de la Harvard, si o poza de grup, in care l-am recunoscut pe el. Nu mi-era deloc clar ce cauta adresa mea de mail pe o lista de 10 adrese de harvard.edu. irina@cct.lsu.edu era ca nuca in perete. Turns out ca m-am inscris pe un site al romanilor plecati in State, acum 10 luni. Uitasem complet de acel site, pe care nu am observat nici o activitate, si la care eram inscrisa probabil doar eu si creatorii site-ului. Nu imi dau seama daca are un sens relatarea asta, dar sper sa intelegeti ce vreau sa spun... mi-e prea lene sa ma apuc sa incerc sa redau totul intr-un mod mai coerent.

- daca ma intorc acasa nu voi mai putea vreodata sa rappuiesc impreuna cu Eminem pe "Lose yourself" si "Sing for the moment" (nu sunt fan, dar ador melodiile astea doua)

- mult mai important, daca ma intorc acasa, nu voi mai putea vreodata sa cant "Wanted Dead or Alive" cat ma tin plamanii. Nu as mai avea niciodata senzatia fenomenala pe care o am acum cand cant impreuna cu Bon Jovi "I'VE SEEN A MILLION FACES AND I'VE ROCKED THEM ALL!!". Nu voi mai putea canta multe cantece Bon Jovi, pentru ca nu vor mai corespunde. Chiar acum am pus "Wanted"... "I'm a cowboy, on a steel horse I ride, I'm wanted dead or alive... I'VE BEEN EVERYWHERE, STILL I'M STANDING TALL, I'VE SEEN A MILLION FACES, AND I'LL ROCK THEM ALL!" wow that felt good!... Da, clar nu imi permit sa pierd Bon Jovi. Nu imi permit sa nu mai pot urla la 12 noaptea "call it karma, call it luck, me I just don't give up! Bounce, bounce, nothing's gonna keep me down, bounce, bounce, stand up, shout it out... Bounce, bounce, I play it hard, I play to win, count me out, count me in, I'll be bouncing back again... this ain't no game, I play it hard, kicked around, cut, stitched and scarred, I'll take the hit but not the fall, I know no fear, still standing tall....... Bring it on, I like it rough, in your face, I call your bluff! It ain't karma, it ain't luck, me I just don't give up!" Yup, note to self, definitely can't lose that one.

Cam astea ar fi motivele. Zi productiva azi, inca o decizie de viata luata intr-o secunda. I think I have a personality disorder, lol. Maine, ultimul examen. Sefa mea a fost in extaz cand i-am spus ca imi iau laptopul cu mine, ceea ce inseamna ca vreau-nu-vreau, ma intorc. Nu stiu daca fac asta ca un safety measure in caz ca ma mai apuca pandaliile pe acasa. Cred ca da... Anyway, cronicile din Louisiana vor continua.


NOTA:

Cineva tocmai m-a intrebat "chiar ai stat la ghena in loc sa te duci la scoala?". Tin sa clarific faptul ca nu am stat vreodata la ghena. Am spus ca "AS PREFERA sa stau in ghena decat sa ma duc la scoala", ceea ce nu inseamna neaparat ca am stat vreodata la ghena. I just needed to clarify that.

The numa numa song

Acum putem fi fericiti. Romania nu mai este cunoscuta numai pentru Dracula si copii abandonati, acum avem "the numa numa song". Sunt convinsa ca marea majoritate din cititori cunosc micul videoclip cu tipul care "canta" pe O-Zone, "Dragostea din tei". Ei bine, in America, acest tip (care e de fapt din Jersey, nu din Romania, contrar felului perfect in care pare sa pronunte cuvintele) si webcamul lui, impreuna cu melodia romaneasca de rigoare, sunt un adevarat fenomen. Nu am intalnit pe nimeni pana acum, student, profesor sau coleg de servici, care sa nu fie familiarizat cu "the numa numa song". Nu stiam eu de ce, intr-o seara, auzeam pe holurile caminului, O-Zone la maxim.

Eu la randul meu am devenit o vedeta in camin si la servici, pentru ca am versiunea completa a "the numa numa song", pentru ca inteleg versurile extrem de profunde ale cantecului, si pentru ca provin din aceeasi tara cu acest cantec. Mica minune O-Zone este intampinata cu entuziasm in discoteci, cluburi, petreceri, baruri, sau simple reuniuni intre cativa amici. Am fost rugata de sute de ori sa traduc versurile, dar am preferat sa nu stric bucuria oamenilor.

I-am dat unei amice mp3-ul cu toata melodia, si a insistat sa ma scoata la cina drept multumire. Nu contenea cu multumirile, si era extrem de incantata ca se va putea da mare in fata tuturor prietenilor ei americani, pentru ca acum are versiunea completa si originala, si a si primit-o de la un roman din ala adevarat. O alta amica stia evident cantecul, dar nu stia ca e romanesc. I-am spus ca e cantat de o formatie romaneasca, si reactia ei m-a surprins putin; cam la fel ar fi reactionat daca i-as fi spus ca piramidele au fost de fapt construite in Romania.

E bine. Ne indreptam intr-o directie pozitiva.

Zi cu ceata

O cafea extraordinar de matinala pentru mine, la Union. Pe la 7am era ceata in Louisiana... Nu am mai vazut niciodata ceata aici, intr-un an de zile... Ciudat... Initial cand m-am uitat pe geam mi s-a parut ca ploua cu o perdea de apa, dar era doar o perdea de fum...

Ieri am tras o sperietura pe cinste... Un vis destul de ciudat, in care ma intorsesem aici, si cateva ganduri razlete ca poate fac o greseala, si eram convinsa ca m-am intors de unde am plecat, la a trai intr-o permanenta indoiala, la a nu sti ce sa fac, la imposibilitatea de a lua o decizie, la starea de confuzie atat de profunda incat imi patrundea si in vise... Nu va bucurati insa, nu am "vazut lumina". De fapt am vazut-o, dar nu lumina la care va ganditi voi. (aici ma adresez numai anumitor cititori, stiu ei care sunt :P) Ma si vedeam deprimata din nou si stiind ca si in vis ma voi gandi tot la asta, ma vedeam parasind din nou blogul, pentru ca nimeni nu ar putea tine pasul cu ritmul in care ma razgandeam eu...

Timp de 5 luni de zile am asteptat un semn. Un semn ca trebuie sa stau aici. Am zis ca daca intr-adevar imi era destinat sa raman aici, voi primi un semn inainte sa plec. Nu am primit nici un semn in sensul asta, ba dimpotriva. In schimb ieri am primit un semn ca fac ceea ce trebuie. Sunt din nou linistita si increzatoare. Cred ca ar fi fost cea mai mare lovitura sa ma reintorc la indoiala acum... Fiecare intalnire in viata isi are sensul si menirea ei, dar cateodata poti sa si realizezi care e acea menire... Discutia cu Silvia a fost semnul de care aveam nevoie. Perdeaua de fum s-a ridicat, in Louisiana si in sufletul meu.

Colter e un tip gay pe care l-am cunoscut accidental la o tigara semestrul trecut, si cu care m-am mai intalnit tot accidental prin campus, de cateva ori. Acum cateva zile m-am gandit brusc la el, nu stiu de ce, si mi-a parut rau ca nu am vorbit mai mult cu el, chiar imi era extrem de simpatic... Dar cum nu il mai vazusem de multa vreme, nu aveam speranta sa mai ma intalnesc cu el inainte sa plec. Chiar azi dimineata l-am vazut, si am luat breakfast-ul impreuna, am mai stat la o tigara si am tot discutat. Am schimbat adrese de email si ID-uri, si poate chiar ne mai vedem inainte sa plec. Treaba asta m-a bucurat foarte mult, nu stiu de ce... Mi-e chiar drag de el, fara sa stiu de ce exact. Am anticipat eu aceasta intalnire, sau intalnirea a fost o materializare a dorintei mele?...

Azi-noapte am adormit cu muzica, si tot ce am visat a fost leganat de melodiile din playlist... Am visat ca eram la Alina si invatam amandoua, eu pentru admitere si ea pentru sesiune, dar auzeam in acleasi timp muzica din camera mea din Louisiana... Ca si cum as fi fost in doua lumi simultan... Daca un lucru din lumea reala iti poate patrunde in vise, chiar in timp ce visezi, cate alte lucruri pe care crezi ca le-ai visat ar fi putut fi de fapt parte din realitate?...

Waiting for the storm

Paul Saylor este profesorul meu de matematica, well, unul dintre ei. Daca nu ar fi plecat si el de la LSU de la anul, poate as mai reconsiderat plecarea. E genul de om pentru care vrei sa te muti pe alt continent, si numai ca sa poti sti ca i-ai fost prin preajma de cateva ori. Are cam 70 de ani, dar parca are 20. Emana efectiv bunatate, din punctul asta de vedere imi aminteste de Bono de la U2, care la fel imi da senzatia ca e un on BUN. Ca matematician, este tot ceea ce vreau eu sa devin.

Cateodata, foarte rar insa, traiesti niste momente ca in filme, niste momente perfecte, pe care daca ti le-ai fi imaginat in prealabil, ar fi decurs exact conform imaginatiei tale. Dupa examenul final cu Paul, am mai pierdut vremea prin clasa sa discut cu el, si mi-a aratat pe tabla un algoritm pe care incerca de o saptamana sa il finalizeze, si nu reusea. Eu m-am uitat, am citit, am inteles intr-un final ce vrea sa faca, si am scris pe tabla un rand care a rezolvat tot algoritmul. Am simtit socul pe care l-a avut, si am zambit cu gura pana la urechi cand a exclamat "Brilliant!". De mult nu am mai trait un asemenea moment...

Aseara am luat din nou cina la el acasa. Paul si sotia lui, impreuna inca din facultate, par un cuplu de adolescenti care de-abia s-au indragostit. Nu cred ca am vazut ceva mai frumos. Masa era superb intinsa, cu lumanari, flori si tacamuri delicate de argint. Mi se parea totul ca de revista, si mi s-ar fi parut un sacrilegiu sa pun coatele pe masa. Vin de culoare rosu incins, catifelat si inmiresmat, in pahare atat de fine la atingere, a indulcit si mai mult conversatia. M-am simtit prea norocoasa sa fiu primita cu atata caldura si apreciata la o valoare pe care poate ca nu o am...

Cerul pare a fi pe punctul de a se prabusi sub propria greutate... o sa fie furtuna...

...and I can't stop feeling...

Cafea matinala la Highland Coffees... Deasupra mea e un acoperis mic invelit in flori care miros foarte puternic, si ca un fel de drog suav, imi induc o stare de beatitudine si melancolie parfumata... mirosul florilor se intrepatrunde cu aroma briosei calde de ciocolata si a cafelei aburinde... soarele e dulce la orizont, muzica vesela suna in casti, iar eu ma gandesc ca azi voi trai ultimul ceas de duminica, ora 4pm, in Baton Rouge. Toate astea imi dau sentimentul ca plutesc, e ca si cum as fi indragostita, dar mai bine... sunt indragostita de florile de deasupra mea, de vocea din casti, de soarele chior de somn, de catelul cu mutra zbanghie care isi asteapta stapana sa iasa din cafenea, de laptop si de yahoo messenger...

Am petrecut mare parte din ziua de ieri cu V., o tipa extraordinara, pe care imi pare rau ca nu am avut sansa sa o cunosc mai bine. V. e genul rar de persoana pe care nu te poti imagina a fi vreodata suparat, nu poti imagina vreun sentiment negativ in ceea ce o priveste. De la zambet si ochi caprui pana la candoarea pe care o emana, totul despre ea e perfect, dar nu poti avea vreun fel de resentiment sau invidie. Toata lumea o iubeste, si ti se pare absolut normal sa fie asa. Dar esti putin gelos, pentru ca ai vrea parca sa poti sa o iubesti numai tu. Am fost sa cumparam haine, si apoi am vorbit ore intregi... Mi-a facut incredibil de bine apropierea feminina, acel "girl talk", care e inegalabil... "Girl talk" are un farmec atat de specific, la fel ca si mersul la cumparaturi de fleacuri cu o prietena buna... Mi s-ar parea superficial sa fac asta cu o persoana care mi-e fi indiferenta, dar cand te uiti cu orele la toate prostioarele alaturi de o prietena buna, e atat de bine.... pentru ca totusi ne plac atat de mult fleacurile... :)

V. e nascuta in India, crescuta in America, si convertita la crestinism din proprie initiativa. Discutia cu ea a fost o revelatie intr-un fel, pentru ca a fost pentru prima oara cand cineva mi-a impartasit felul in care crede si felul in care e crestin, si nu mi s-a parut deloc utopic, fanatic, pompos, fals sau down right crazy... Eu nu sunt o persoana religioasa, si nu pot spune ca dupa ce am vorbit cu ea am devenit religioasa, pentru ca pur si simplu nu merge asa, dar... am ascultat cu real interes ce a spus, am ascultat pana la capat fara sa gandesc ca spune prostii, si am inteles de ce crede, de ce e religioasa, si mi se parea ca tot ce spune are sens. Eram pe pat cand o ascultam, si vedeam in spatele ei chiuveta mica de camin, cu o oglinda atarnand de un cui indoielnic... pret de o clipa, gandurile mi-au zburat de la vocea ei, si mi-am imaginat-o trezindu-se dimineata, pregatind sa inceapa o noua zi, ca oricare dintre noi, numai ca deasupra oglinzii ei era un glob de lumina si bunatate, menit sa o protejeze de orice rau, si care toata noaptea a asteptat in liniste ca ea sa se trezeasca... Nu stiu de ce mi-am imaginat exact asta... dar asta a fost sentimentul degajat de ceea ce mi-a povestit.

Cana de cafea s-a golit, briosa a disparut si ea, dar un vant de catifea a reimprospatat dulceata florilor... cateva petale galbene si delicate mi s-au incurcat prin par, si nici nu ma gandesc sa le indepartez... vreau sa port in par mireasma acestei dimineti... ma lasa bateria la laptop... ma indrept spre valizele mele... La vita e bella.

Happy endings?...

Am vazut in sfarsit "Finding Neverland"... Evident ca am plans, si mi-am adus aminte de copilarie, cand cea mai mare bucurie a mea era cand aparea o noua carte cu "Mary Poppins" sau "Peter Pan", cartile mici si lucioase de la editura Rao... Le am si acum in fata ochilor, si stiu si exact unde sunt acum la mine in camera... Sunt constienta ca "Mary Poppins" nu are nici o legatura cu "Peter Pan", dar mereu voi asocia aceste doua serii, probabil din cauza ca le-am citit cam in acelasi timp, si din cauza similaritatilor dintre copertile cartilor... Filmul a avut happy-end, si a fost, in mare, fidel realitatii. Dar nu a aratat ce s-a intamplat dupa acel happy-end, anume ca Peter a ramas toata viata cu eticheta de "baiatul care a inspirat 'Peter Pan'", eticheta pe care a ajuns sa o deteste, ca J.M.Barrie l-a dezmostenit in final, si ca Peter si-a incheiat o viata de betie si saracie prin sinucidere. Not quite a happy-ending, huh?...

Citind despre J.M.Barrie si vietile celor cinci baieti care au inspirat cartea, in frunte cu Peter, si avand in background amintirea dulce a noptilor de vara cand stateam sa citesc pe terasa, mi-a venit o pofta de citit cum nu am mai simtit vreodata. Toate preocuparile mele de baza, de care n-am mai avut nici un chef de cand am venit aici, incep sa reinvie mai puternice ca niciodata. Acum ma gandesc numai la tonele de carti pe care le-am lasat acasa, si ma lumineaza prospectul unei veri superbe... O sa am pregatirea pentru admitere, care va fi o placere, sa pun din nou mana pe un caiet de mate din ala adevarat, o sa am mers la munte cu Alina si apoi la munte la Tania, si foarte foarte multe carti de citit... zile lungi si lenese cu mintea pierduta in imaginatia altcuiva, cu pisica in brate, printre cei dragi, sau intr-o solitudine alinata de gandul ca cei dragi sunt undeva pe aproape.

Azi am primul examen final, celelalte saptamana viitoare. Joia cealalta trebuie sa ma mut din camin (no tears shed), si pana duminica o sa stau la ICC (International Cultural Center, care e exact ce scrie, cu adaugarea ca gazduiesc studenti internationali ramasi homeless) ICC-ul e singurul loc din campus care imi e cu adevarat drag. Mi-e drag de locul ala. Acolo a inceput totul, o sa imi amintesc toata viata momentul in care am coborat din masina care m-a adus de la aeroport, si am privit pentru prima oara, din fata ICC-ului, America. Tot drumul mi-a sunat in minte o bucatica dintr-un cantec U2, "outside it's America... outside it's America..." Chiar de-abia astept sa ajung acolo. Vor fi zilele finale, de reculegere, si saying goodbye.

Sunt destul de ocupata zilele astea, azi dupa examen trebuie sa fac curat in camera, sa spal pe jos... Very fun indeed... Inca imi pun intrebarea cum o sa car cele doua valize... am reusit sa le inchid pe amandoua, si m-am jurat ca o data inchise, nu le mai deschid pana acasa :)) Sunt extrem de enervata pe mine, pentru ca am facut o boacana... am fost indeajuns de naiva sa ma iau dupa o reclama din aia cu "You've won a free iPod!!!" si desi sceptica, am zis ca in caz ca e pe bune, nu mi-ar strica un iPod. Intr-un final a zis ceva de carte de credit, si am renuntat, am inchis fereastra, dar nu m-am gandit ce va urma... Mi-am dat deja adresa de email, cea de la cct, si acum primesc cel putin 10 spam-uri pe ora. Imi vine sa urlu, nu pot sa cred ca am fost asa de fraiera... si eu, eu care in viata mea nu am primit vreun spam pe nici o adresa de mail, si ma mandream asa de mult cu asta... Oricum, nu e asa mare paguba, in curand o sa revin la vechea mea adresa de email...

Inca nu m-am hotarat daca sa schimb titlul blogului, dupa ce ma intorc acasa, sau poate chiar sa ma las de el complet.

Wanted Dead or Alive

Se apropie deja ziua plecarii, pregatirile ma termina, examenele la fel, dar sunt surprinzator de senina, si putin melancolica. Incep sa realizez ca aceasta etapa a vietii mele se apropie de final, si incep sa imi iau la revedere. No regrets. (ok, maybe just one :P)

Anul asta a fost ca un an petrecut in desert. Sau in armata. Da, asta a fost armata mea :) Un an de solitudine totala e o cale sigura catre auto-cunoastere si descoperire de sine. E o cale catre prabusire sau catre dezvoltarea unei puteri interioare de care nu te credeai capabil. De asta nu consider "anul Louisiana" o totala risipa. Chiar din contra, niciodata nu m-am simtit mai "ready to take on the world"... Acum chiar ma simt pregatita sa ma intorc printre oameni, printre carti si matematica, printre vopsele si hartie fina, si sa iau totul de la inceput, sa continui tot ce a ramas pe hold, sa ma eliberez de gustul amar lasat de toate dezamagirile, de aici si de acasa. Simt ca viata mea de-abia incepe.

Poate ca sunt asa de optimista acum si pentru ca am trait un moment fabulos in seara asta. M-am uitat pentru prima oara la unul din dvd-urile cu Bon Jovi, si am simtit cum ma inalt si levitez intr-o stare de profunda fericire. Nimic altceva nu imi poate da exact feelingul asta. Nimic. La 'Wanted Dead or Alive" am stins toate luminile, mi-am lasat parul liber, am dat la maxim muzica, si am cantat cat m-au tinut plamanii... nu mi-a mai pasat de nimic, de valizele care nu se inchid oricat as sari pe ele, de examene, de spalat podelele la camin, de dat toate cheile cui trebuie, de faptul ca am sculat tot caminul... :P nu mi-a mai pasat de ce zice nimeni... Niciodata nu m-am simtit mai libera si lipsita de poveri ca in clipele acestea. Am realizat ca muzica mea de suflet, Bon Jovi, a fost cu mine in fiecare pas al acestei calatorii, si m-am simtit incredibil de norocoasa ca am o asemenea sursa de speranta si putere, 24/7. Pentru mine nu exista inspiratie mai puternica decat Bon Jovi, fie ca lucrez la mate, pictez, scriu sau pur si simplu caut "something to believe in".

Ma si imaginez primind premiul Fields si multumind Bon Jovi pentru inspiratie, haha, asta sigur nu a mai facut-o nimeni... Azi mi-a venit ideea pentru marele meu roman, ideea perfecta pe care o caut de atata vreme. Poate o sa il si scriu some day. Pana la premiul Fields si lansarea romanului insa, am un examen la algebra in cateva ore, si am de gasit un algoritm de inchis valizele. Dar datorita acelui moment incredibil pe care l-am trait in seara asta, indraznesc din nou sa visez vise marete, si sa ma simt careless as a bird in the sky... pentru ca am din nou certitudinea ca totul se va rezolva cu bine, si ca in seara asta exista inca speranta pentru lumea asta. I'VE SEEN A MILLION FACES AND I'VE ROCKED THEM ALL!!!

Pentru George

Mi-a placut foarte mult comentariul tau, si sunt absolut de acord cu tot ce ai spus. However :P ma simt obligata sa fac niste completari. Ce ai spus in prima parte am spus si eu exact acleasi lucru, poate nu m-am exprimat prea clar... am zis ca intamplator m-am gandit ca asa ar fi cel mai usor posibil, sa ma dezamageasca prietenii si facultatea, pentru ca stiu undeva in strafundurile mintii mele ca voi pleca din nou some day. Dar imediat dupa aceea am zis ce ai zis tu, ca nu asa vreau sa fie, si ca nu asta vreau sa fie motivul (sau cel putin asta am incercat sa spun). Am mai spus pe undeva si ca am incetat sa mai imi caut idealurile intr-un anume loc sau intr-o anume persoana...

Eu sunt perfect constienta de talentele mele si de destinul de care ai vorbit. Nu am abandonat acel destin, si nici nu cred ca o voi face vreodata. Ce fac acum nu este contra destinului meu. Sunt convinsa ca iti dai seama ca totusi nu se poate scrie orice intr-un blog (cel putin nu in al meu) si asta pe de-o parte e rau, pentru ca a reiesit cumva ca faptul ca mi-e greu fara familie si prieteni e singurul motiv pentru care parasesc LSU. Asta e complet fals, si am incercat sa redau niste lucruri fara sa fiu prea radicala sau sa intru in detalii, vorbind despre niste misterioase "fantome", dar cred ca am fost prea subtila. Am mai vorbit la un moment dat despre o revelatie care a dus in final la decizia pe care am luat-o, aceea ca nu e vorba de faptul ca sunt departe de casa, ci despre faptul ca sunt departe de casa aici, in Louisiana, dupa tot ce s-a intamplat cu mine in acest loc. Inca o data, nu ma simt in stare sa scriu aici ce s-a intamplat, si cei putini care stiu, ma inteleg perfect ca nu vreau si ca refuz sa ma intorc aici. Poate si eu trebuia sa fac lucrurile altfel, si poate eram prea naiva si prea copil cand am ajuns aici, dar ce s-a intamplat nu se poate sterge, si nici efectele a ce s-a petrecut aici.

De cand aveam 5 ani imi doream sa ma duc in America mai mult ca orice altceva, inca iubesc America din tot sufletul, si am convingerea ca voi veni aici din nou, intr-o zi. Dar nu sunt de parere ca trebuie sa raman in acest anume loc, in Louisiana, la LSU, numai si numai de dragul de a fi in America. Trebuie sa existe ceva mai mult decat atat ca sa ma tina intr-un loc. Trebuie sa existe ceva mai mult ca sa sufar atata. Acum ca momentul plecarii e atat de aproape, nu simt decat usurare ca parasesc acest loc, si simt ca intr-adevar nu mai e nimic pentru mine aici.