Ok, azi a fost o zi grea. Entuziasmul de aseara nu m-a tinut mai mult de o ora, ora dupa care din nou s-a instalat depresia, apatia si dorul de duca. Am stat treaza toata noaptea si m-am gandit, si din nou am luat decizia ca cel mai bine pentru toata lumea e sa ma intorc in tara, si ca singurul meu mare regret e ca treaba asta a venit prea devreme, intr-un moment in care clar nu sunt destul de matura si coapta ca sa fiu in stare de asta. Vorba lui tata, care mi-a spus ca isi dorea numai sa fi facut un an de facultate in Romania, sau sa fi incercat sa imi gasesc un job in Romania, si dup-aia sa vedem cum mai judecam lucrurile. Sunt de acord ca nu am din pacate aceasta perspectiva, si desi eu il inteleg rational pe Ciprian ca atunci cand ii zic ca eu innebunesc aici, el imi zice ca innebuneste acolo, nu ratiunea e ce ma doare pe mine la ora asta. Daca aveam atata ratiune, nu ajungeam in situatia asta din start. Si am si ratiune, am si din aia, dar cateodata uite ca e coplesita de alte chestii, care am ajuns sa inteleg ca pentru firea mea sunt inevitabile.
Dupa a treia incercare, mi-e deja clar ca astia nu o sa ma lase sa plec asa usor, si ca niciodata nu se va intampla ce credeam eu ca o sa se intample, adica sa ma duc acolo si ei sa zica bine, pa, nice meeting you, eventual si un "f!@# you" pentru investitia irosita si damblalele indurate. Si sunt convinsa ca oricat le-as fi de recunoscatoare in seara asta, intr-o zi o sa le fiu si mai recunoscatoare. Ma gandesc de multe ori in ultima vreme ca sunt mult prea norocoasa, ca oriunde am aterizat pana acum pe lumea asta, am dat de niste oameni extraordinari, care au tinut enorm de mult la mine, care m-au ghidat cand m-am ratacit, si care m-au sustinut si m-au ajutat si niciodata nu m-au lasat sa ma duc la fund. Asa ca daca imi va iesi in final chestia asta si o sa merg pana la capat, nu va fi in nici un caz 100% meritul meu, ci mare parte si al oamenilor pe care Dumnezeu mi i-a tot scos in cale. De la parintii mei minunati care m-au facut tot ce sunt acum, si care sunt mereu langa mine, si cand iau 10 pe linie, si cand ma apuca nebuneala, si Alina care mereu imi daruieste un zambet si o boaba de speranta oriunde as fi, si Vlad care e mereu locul unde gasesc un sfat bun ascuns intr-o gluma, si pana la acesti extraordinari Ed, Gab si Kathy, care imi recunosc si imi rasplatesc din plin adevarata valoare, atunci cand o demonstrez, dar care ma sustin si ma ajuta si atunci cand o dau in bara, si chiar si cand o dau in bara ca acuma, nu uita nici o secunda ce am realizat inainte de asta, si nici ei nu ma lasa sa ma duc la fund. In ce loc am putut sa ajung totusi, daca stai sa te gandesti. Nici o secunda nu am simtit ca ma judeca nici unul dintre ei, sau ca se uita mai chioras la mine. Au acceptat fara sa stea pe ganduri intreaga mea purtare, spunandu-mi de mii de ori ca si ei de cate ori au trecut prin perioade proaste in viata, si ca fiecare om are suisuri si coborasuri, si ca in situatia mea e de inteles tot prin ce trec. Sunt de acord, dar asta in Romania vine de obicei de la parinti si prieteni, nu de la sefi si profesori. In Romania sefii te dau afara, iar profesorii te pica. E adevarat ca asta e si un caz special, si ca nici aici nu gasesti pe toate drumurile asa ceva, dar uite ca eu am gasit.
Am aflat de la Kathy ca a stat 2 ore azi-dimineata cu Gab la discutii ce sa faca cu mine sa-mi fie mai bine. I-am zis lui Gab ca Razvan sau Florin sau flautista nu au problemele astea, si o duc foarte bine, numai eu sunt nebuna. Raspunsul ei a fost ca "you're very different from any other student we've ever had, because you are indeed super intelligent and gifted, and I know from past experience that this inevitably comes along with a very special personality and very special emotional needs and problems". Probleme pe care e adevarat ca le am, dar pe care ei se pare ca sunt dispusi sa si le asume si sa incerce de fiecare data sa le rezolve. Lucky me I guess. Si mai surprinsa am fost de altceva... Ca imi trecuse prin minte ideea de a ma intorce acasa pana mai cresc putin, dar ca mi-ar placea sa ma intorc aici mai tarziu. Sunt cu adevarat extrem de atasata de CCT, nu si de facultate deocamdata, dar de CCT in orice caz sunt extrem de atasata. Mi-am dat seama ca daca fac chestia asta acuma, si chiar plec, tampiti sa si fie sa ma mai primeasca inapoi vreodata. Dar uite ca si pe asta o sa o faca. Gab mi-a zis foarte clar ca ei vor sa ma intorc, cand ma voi simti eu in stare. Nu mi-a venit sa cred, va rog sa ma credeti. (ceva imi spune ca o sa ma credeti) Dupa o zi de discutii cu ei, discutii sincere pana la Dumnezeu, discutii de acelasi grad de sinceritate si franchete ca unele pe care le-as avea cu parintii mei, o zi de plans, luat in brate si mers la doctor, concluzia a venit tot de la Gab. Simteam nevoia disperata ca cineva, oricine, sa nu mai imi spuna ca nici ei nu stiu ce e mai bine pentru mine, ci sa imi spuna raspicat "fa asta:" si as fi facut. Ca sa iau o decizie si sa se termine o data calvarul prin care trec de o luna, si restul lumii o data cu mine. Gab mi-a zis ca poate daca as ramane aici pentru restul semestrului, si as face bine la scoala, dar cu gandul ca nu m-as mai intoarce la anul, poate as fi mai relaxata. Asa si este. Si ca in felul asta, va fi mai usor si pentru ei sa ma aduca inapoi cu acte in regula peste x ani. Ca poate intre timp ei sa incerce tot felul de tactici subliminale sa ma convinga sa raman, sau poate ca 3 luni de stat la vara in Romania o sa ma faca sa ma intorc alergand aici. E o probabilitate mare sa se intample si asta, gandind la rece, asa este. Sau, daca nu, sa fac un an de facultate in Romania si sa imi ajunga, Sau, daca nu, sa fac toata facultatea in Romania si dup-aia sa ma intorc aici. Asta imi da o alta perspectiva. Gandul ca nu este totul alb si negru, now or never, si ca mi se va da inca o sansa sa ma intorc aici daca la vara ma decid sa stau in tara... nu stiu cum sa spun, e vorba de a sti ca ai niste optiuni. Altfel privesti lucrurile cand ai 15 optiuni, decat cand ai doua, una alba si una neagra. Si cand nici nu stii macar care e alba si care e neagra, e cat se poate mai prost. Inca o data, am fost socata sa constat cata intelegere si buna vointa mi se acorda. Si Kathy a zis ca niciodata nu a vazut-o pe Gab, o tipa destul de dura totusi cu toata lumea, sa se poarte asa cu cineva, si sa fie atat de supportive si intelegatoare. Dar ca i se pare ca face toate astea pentru ca ea chiar ma intelege 100%, si pentru ca si ea a trecut prin niste chestii similare, si Gab fiind de la 17 ani plecata in lume.
Kathy m-a dus de manuta la doctor azi, sa imi fac niste analize si sa vedem care sunt exact efectele pe care le-a avut faptul ca nu am mancat de o luna, pentru ca e clar ca exista niste efecte. Prima sugestie a americanilor a fost sa intru pe anti-depresive si sa ma duc la counseling. Am aflat intre timp ca marea majoritate a americanilor, inclusiv 70% din cei de la CCT, sunt pe anti-depresive, pe langa faptul bine-stiut ca toti se duc la psiholog. Atat ca eu sunt total impotriva ideii asteia, si am facut foarte clara treaba asta. Nu am venit aici ca sa intru pe anti-depresive, astea exista din cate stiu si acasa, si chiar nu era cazul sa vin pana aici ca sa fac treaba asta. Pot sa intru pe anti-depresive si acasa. Pe de alta parte, de fiecare data am reusit sa ma scol singura de jos pana acum, cand chiar am vrut sa fac chestia asta; e adevarat ca nu am mai fost chiar in halul asta pana acum, dar o sa trec si peste hopul asta. Doar pentru Dumnezeu, si de data asta am cine sa ma ajute, si nu e vorba de un pumn de pastile. Au acceptat ca nu sunt dispusa sa fac treaba asta, stramband cumva din nas ca europenii astia nu stiu ce-i bine pe lume. Chiar a fost extrem de ciudat, doctorul ala arata si vorbea ca un robot foarte amabil, care imi explica pe un ton robotizat extrem de bine-voitor care e solutia universala a tuturor problemelor, si imi spunea cum aceste pastile o sa ma faca sa ma simt alt om in 2 zile, in timp ce flutura prin aer minunatele pastile. M-am simtit efectiv ca intr-un film SF low-budget. Anyway. Dupa ce ne-am intors de la cct, Gab a iesit din sedinta ca sa vada ce si cum. Am vorbit inca vreo ora cu ea. Dupa ce m-a intrebat ingrijorata daca am destui bani, mi-a promis ca weekendul asta imi face rost de un frigider. Mi-a mai zis ca o sa vorbeasca cu Paul sau Horst, matematicieni la CCT, sa imi dea niste carti interesante de citit si sa se intalneasca saptamanal cu mine sa discutam ce am citit, daca tot nu sunt interesante cursurile si simt ca nu avansez cu matematica. E o idee superba. Mi-am luat 2 carti din biblioteca CCT-ului azi, despre code optimization. Nu ma mai asteptam, dar chiar este ceva destul de interesant, care implica si mare parte matematica, si invatat bazele bazelor programarii. Sa rulezi 8 ore pe 100 de procesoare, incercati sa va imaginati costurile. Daca reusesc si cu 5% sa reduc din timpul asta, o sa fac un mare serviciu multor oameni, si si mai multor procesoare. Daca imi iese ceva cu treaba asta chiar o sa contribui efectiv cu ceva la CCT, si dup-aia nu o sa imi mai dea drumul cu siguranta. :P
Sambata viitoare e o ceremonie de premiere pentru cei de pe Dean's List si Chancellor's List. Eu sunt pe amandoua, si eu si invitatii mei suntem oaspeti de onoare. Azi era ultima zi in care mai puteam ridica biletele. Ieri mi-a zis Gab ca pe luna februarie avea acasa doar 2 zile marcate in calendar, ziua cand veneau ai ei, si ceremonia lui Irina. Am fost azi si am luat biletele de care nu credeam sa mai am nevoie.
Nu mi se putea demonstra mai mult ca sunt dorita si apreciata intr-un loc. Un amic a zis ca asta e o chestie extraordinara, pentru un strain. Asa e. Maine dimineata o sa ma scol din pat si o sa ma apuc de lucru. Si duminica dimineata la fel. Si luni o sa ma scol din pat dimineata si o sa ma duc la cursuri. O sa am vointa sa fac asta de forta cateva zile, pana cand o sa o fac de voie. La vara o sa vin acasa si o sa lucrez pentru CCT de acolo, si o sa imi placa ce fac, si o sa imi vad familia si prietenii si o sa fie bine. Dupa aia, om mai vedea unde o sa mai fiu. Asa zic si gandesc acum, desi in subconstient ceva imi spune ca ma voi intoarce aici la toamna, pentru ca deja a devenit si asta locul meu, asa cum si acasa va fi mereu locul meu. Si cu fiecare zi pe care o petrec aici alaturi de asa oameni, devine si mai mult locul meu. Dar deocamdata dati-mi voie sa gandesc asa, ca viitorul e deschis, si ca am alea 15 optiuni. Am nevoie inca sa gandesc asa, ca sa merg mai departe. Ca sa termin semestrul asta asa cum l-am terminat si pe celalalt, si sa ma intorc din nou acasa cu aceeasi multumire cu care m-am intors in iarna, si pentru ca incet, incet si zi cu zi, sa ajung in punctul in care sa zic ca "yeah, I'm ok...."
"You want courage, I'll show you courage you can't understand"
Bruce Springsteen, "Nothing Man"
